Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Bisericuţa de pe „drumul izbăvirii“

Bisericuţa de pe „drumul izbăvirii“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 26 Iun, 2014

În imediata apropiere a Iaşului, la Voroveşti, o bisericuţă de lemn ridicată înspre sfârşitul veacului al XVIII-lea aduce mărturie despre un timp al răgazului, al regăsirii, al căutării şi făuririi frumosului în formele sale cele mai simple.

Drumul bisericilor de lemn ale Moldovei străbate azi judeţul Iaşi şi se opreşte la Voroveşti, un sat al comunei Miroslava. Aici a fost ridicată, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, o bisericuţă de lemn reprezentativă pentru arhitectura în lemn a zonei. O îmbinare de bârne atent şlefuită, pe care meşterii lemnari au aşezat toată priceperea şi gingăşia lor.

Construită pe culmea celui mai înalt deal al Voroveştilor, bisericuţa se zăreşte de peste tot. O cetăţuie albă, încălzită cu dărnicie de soarele ce-i stă mereu deasupra, răspândind peste sat starea de pace adunată acolo de veacuri. Vatra aşezării e legată de micul locaş de un drumeag abrupt, anevoie de urcat. Însă toată oboseala urcuşului e compensată sus, pe platou, de căldura şi cuminţenia ce vin dinspre delicata căsuţă a lui Dumnezeu. Cerul şi pământul par, aici, totuna, îm-brăţişând dealurile şi văile modelate cu chibzuinţă în jur. „E o oază de linişte şi pace, aici, pe dealul ăsta. Urcând până aici e ca un drum spre izbăvire, sus simţi cu adevărat că cerul e mai aproape. Sunt foarte ataşat de bisericuţă, de oameni, de locuri. E viaţa mea aici. Cu ei trăiesc, ne rugăm împreună, fac parte din sufletul meu, căci sunt oameni simpli, dar credinţa le este adâncă“, spune părintele Daniel Graur, paroh la Voroveşti de 15 ani.

Scurtă privire în istorie

Potrivit documentelor istorice, pe locul actualei bisericuţe a existat, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, un schit de călugări aparţinând Mănăstirii Galata din Iaşi, aflat sub ocrotirea Sfântului Mucenic Gheorghe. Despre acel schit, legenda spune că avea pereţi numai din bârne, acoperişul de şindrilă şi clopotniţa cu patru furci deasupra porţii de intrare. Actuala bisericuţă poartă acelaşi hram şi a fost ridicată în anul 1768. „La început a fost tot schit al Mănăstirii Galata. În 1842 a devenit biserică de parohie, parte a Epitropiei «Sfântul Spiridon», cu o comunitate foarte restrânsă la început. Mult timp aici s-a slujit doar la lumina lumânărilor şi s-a creat un ambient de rugăciune deosebit de frumos“, povesteşte părintele Graur.

Stilul arhitectural

Biserica „Sfântul Gheorghe“ Voroveşti este construită din bârne masive de stejar, cioplite din bardă, îmbinate la colţuri în cheotori şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. În timp, atât exteriorul, cât şi interiorul au fost blănite cu scândură de brad, pentru o mai bună protecţie. Iniţial acoperişul a fost de şindrilă, dar în decursul timpului aceasta a fost înlocuită cu tablă zincată.

Interiorul copleşeşte prin simplitate. Spaţiul mic al pronaosului, detaliile sculptate în lemn, acoladele frumos dăltuite ale peretelui despărţitor, icoanele vechi, bolţile cu nervuri delicate, toate te duc cu gândul la modestia şi liniştea veacurilor trecute.

Un patrimoniu de excepţie

Micul locaş de la Voroveşti este înscris pe lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi, graţie valorii sale arhitecturale şi istorice. De altfel, bisericuţa păstrează un patrimoniu artistic bogat. „Avem un Sfânt Epitaf datând din secolul al XVIII-lea, icoane foarte vechi, pe lemn, din secolul al XIX-lea, precum şi alte obiecte cu valoare istorică“, explică pr. Daniel Graur.

Ca elemente de arhitectură, cu totul particulare, se remarcă acoladele sculptate ale peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos, grinzile cu înflorituri, precum şi finisajul nervurilor bolţilor.

De asemenea, din inventar fac parte icoane foarte valoroase: icoana Sfântului Mihail, Maica Domnului Tânguitoare, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi baldachinul de deasupra mesei Sfântului Altar, pictat în cele patru colţuri cu chipurile Sfinţilor Evanghelişti, o piesă rară, cum nu se mai găseşte în judeţul Iaşi.

Catapeteasma, lucrată în lemn de tei, este pictată la începutul secolului XX.

Reparaţii şi restaurări

În decursul timpului, locaşul a fost reparat în mai multe rânduri. O primă refacere a avut loc între anii 1911 şi 1913, perioadă în care a fost pictată şi catapeteasma ce se păstrează acum în biserică. Apoi, în 1956 au fost refăcute fundaţia şi pridvorul şi s-au efectuat lucrări curente de întreţinere. Altele, asemănătoare, au fost realizate şi în anul 1968. Ultimele lucrări de reparare au avut loc după anul 2000 şi au vizat mai ales întreţinerea şi conservarea bisericii în bune condiţii. „Fiind înscrisă pe lista monumentelor istorice, nu putem interveni radical asupra ei. Am încercat doar să ne îngrijim de ea, să o menţinem cum putem. Pentru o restaurare completă, riguroasă, puterile noastre sunt prea mici. Ne bucurăm că acum nu sunt probleme de structură, probabil şi pentru că bisericuţa se păstrează în forma ei originală“, spune parohul de la Voroveşti.

Voroveşti, fostă moşie a mănăstirii ieşene Galata

Satul Voroveşti e parte componentă a comunei Miroslava, fiind situat pe drumul judeţean ce leagă Iaşul de Voineşti. Aşezarea e amplasată în valea dintre dealurile Uricani şi Drăgălina. Potrivit istoricului Sorin Iftime, Voroveştii ar fi fost pomeniţi într-un uric domnesc încă din vremea lui Ştefan cel Mare. La 1803, moşia este pomenită ca fiind în posesia Mănăstirii Galata, care a primit-o ca danie încă din anul 1578, de la domnitorul Petru Şchiopul. La 1825, moşia Voroveşti se afla în stăpânirea familiei Balş.