Bisericuţa de pe moşia Bivol

Drumurile ne poartă astăzi în partea cea mai de sus a judeţului Botoşani, aproape de graniţa de nord a ţării, la Viişoara. Un sat vechi, întemeiat pe o moşie boierească şi al cărui trecut palpită viu între bârnele îmbătrânite ale bisericuţei de lemn.

Nu departe de târgul Darabanilor, cel mai îndepărtat orăşel al Moldovei, la capătul unui drum ce străbate câmpuri parcă fără de sfârşit, se află satul Viişoara Mare. O aşezare întemeiată pe o moşie ce a trecut, secole de-a rândul, în proprietatea mai multor mari dregători ai Moldovei. „Inima“ acestui sat - bisericuţa de lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi“ - este destinaţia călătoriei într-un aşa de îndepărtat colţ de ţară. Ridicat într-o poieniţă din mijlocul satului, pe malul pârâului Volovăţ, înconjurat din toate părţile de crucile cimitirului, lăcaşul îşi înalţă demn silueta, deşi trecerea timpului şi-a pus nemilos pecetea asupra veşmântului său fragil de lemn. Potrivit tradiţiei locale, bisericuţa ar fi fost ridicată la 1725, odată cu înfiinţarea satului, însă nici un document oficial nu vine să confirme această ipoteză. O altă legendă a locului spune, de asemenea, că această ctitorie ar fi fost ridicată iniţial pe moşia Hudeştilor, de unde ar fi fost desfăcută şi adusă cu ajutorul carelor cu boi până la Viişoara.

Prima menţiune scrisă apare însă în „Dicţionarul Geografic al României“ din 1892, unde se menţionează că „nu se ştie de cine şi când a fost făcută“ această bisericuţă.

Stilul arhitectural

Biserica de lemn din satul Viişoara Mare a fost ridicată din bârne lipite cu lut şi acoperită cu şindrilă. Exteriorul, căptuşit cu scândură, nu prezintă trăsături arhitecturale distincte şi nici elemente de decor spectaculoase. Pereţii de bârne sunt blăniţi cu scândură, atât în exterior, cât şi la interior, pentru o mai bună protecţie în timpul iernilor aprige. Practica blănirii pereţilor de bârne era des întâlnită în cazul acestor lăcaşuri din Moldova, în special în secolul al XIX-lea.

La interior, spaţiul este împărţit în altar, naos şi pronaos. Bisericuţa are şi un cafas minuscul, frumos decorat, element destul de rar întâlnit la bisericile de lemn.

Intervenţii şi reparaţii în decursul istoriei

De-a lungul timpului, bisericuţa a suferit mai multe intervenţii de refacere. Astfel, la 1801, construcţiei iniţiale i-a fost alipit un turn-clopotniţă din scândură. Apoi, în perioada 1890-1892, a fost reparată integral pe cheltuiala sătenilor, iar şindrila a fost înlocuită. O altă reparaţie generală este consemnată în registrele parohiei în dreptul anului 1924, când şindrila de pe acoperiş a fost din nou înlocuită, iar pereţii au fost întăriţi cu furci de stejar. Lucrarea a fost făcută de doi lemnari din sat, Ilie Amarandei şi Zamfir Sava Horodincu, cei care nouă ani mai târziu, în 1935, au dublat bolta din interior cu scândură şi au blănit pereţii.

După această dată biserica a fost şi vopsită, atât la interior, cât şi la exterior, în această stare prezentându-se şi astăzi. De asemenea, în anul 1963, şindrila de pe acoperiş a fost înlocuită cu tablă zincată. Ultimele reparaţii au fost făcute după anul 2001, biserica fiind revopsită pe dinafară (2002), iar pridvorul întărit cu un stâlp de susţinere. „Din păcate structura este destul de şubredă. Pereţii se tot lasă; nu ştiu ce să le mai fac. E păcat de ea, dar nu avem posibilitatea să o refacem aşa cum ar trebui, mai ales că lemnul este foarte vechi şi foarte afectat de cari“, explică părintele Marius Condurache, paroh la Viişoara Mare din 2001. Lăcaşul serveşte astăzi comunităţii ca o capelă de cimitir, slujbele religioase fiind oficiate, de câţiva ani, în biserica nouă, de zid. Totuşi, o dată pe lună, aici se săvârşeşte Sfânta Liturghie. „Sincer să vă spun, pe mine tot bisericuţa asta mă atrage. Şi pe copiii mei la fel. Ei aici au crescut, eu aici am slujit prima dată. Pentru noi reprezintă un loc aparte“, spune parohul.

În prezent, deşi bisericuţa are o vechime considerabilă, nu este trecută pe lista monumentelor istorice din judeţul Botoşani, nefiind încadrată nici măcar în categoria monumentelor de interes local.

Satul lui Băloş

Localitatea Viişoara se află în partea de nord-est a judeţului Botoşani, la mai puţin de 20 de kilometri distanţă de oraşul Darabani. În vechime, satul a purtat mai multe denumiri. Astfel, se spune că primul nume al Viişoarei a fost Băloş, după numele ceaşnicului lui Ilie Voievod, membru al sfatului domnesc (1432-1448), ai cărui urmaşi au stăpânit sate din ţinutul Hotinului. Apoi, multă vreme satului i s-a spus Bivol, după o legendă care spunea că în iazul Volovăţ din apropiere s-ar fi înecat, odinioară, un bivol. Satul a primit denumirea de Viişoara după anul 1965, odată cu reforma administrativ-teritorială impusă de autorităţile comuniste.

Aşezarea s-a închegat dintr-un nucleu de familii de lucrători pe moşia lui Băloş, moşie trecută, în decursul secolelor, în proprietatea mai mult boieri de rang înalt din Moldova.

Unul dintre proprietarii acestei moşii a fost vornicul Iordache Lăţescu Boldur, un cunoscut boier filantrop al Botoşanilor, născut în Hudeştii Mari. Într-un interviu din „România Liberă“ din 11 august 2007, prof. Gheorghe Lăţescu-Boldur, descendent al acestei familii, preciza că biserica din Bivol este ctitorie a marelui vornic. Argumentul are şanse să confirme legenda locală potrivit căreia bisericuţa de lemn de la Viişoara ar fi fost adusă de la Hudeşti, locul natal al boierului Iordache Lăţescu-Boldur.

Interiorul, un amestec de taină şi frumuseţe