Bisericuţa de tisă a rugătorilor de la Bicazu Ardelean

La Bicazu Ardelean, aproape de limita cu judeţele transilvănene, se găseşte unul dintre cele mai vechi şi valoroase monumente de arhitectură în lemn din judeţul Neamţ - Biserica cu hramul "Sf. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir".

Bicazu Ardelean. O aşezare situată în imediata apropiere a oraşului Bicaz, cu o istorie pe cât de zbuciumată, pe atât de interesantă. Mărginit de o parte şi de cealaltă de vârfuri împădurite, satul s-a statornicit în căuşul văii. Într-o curte largă, modelată delicat cu mici coline împestriţate de pomi fructiferi, zăresc turla bisericii de lemn. Îi descopăr silueta miniaturală după platoşa de pământ a unui dâmb ce va fi ocrotit-o de veacuri.

Mică, croită după închipuirea trăitorilor de odinioară şi înfrumuseţată cu un splendid decor împrumutat din vecinătatea ardelenească, bisericuţa împrăştie în liniştea după-amiezei ceva straniu şi tulburător. Acolo, după dâmbul de pământ, lăcaşul reconstituie, la scară mică, o lume de dincolo de veacuri. Un loc în care duhul Ortodoxiei nu s-a stins, indiferent de vitregiile la care pământul acesta dintre munţi a fost supus.

Şi, din păcate, încercările n-au fost puţine. Bicazu Ardelean, fostă localitate a Imperiului austro-ungar, la graniţa cu Moldova, a avut de suferit, căci greco-catolicii, majoritari în zonă, au încercat să stingă urmele Ortodoxiei. Însă, bisericuţa construită la sfârşit de secol XVII a fost cea sub aripa căreia s-au adunat creştinii ortodocşi mereu, în dorinţa de a păstra neştirbită credinţa neamului din care se trag. "E şi o binecuvântare să slujim aici, dar şi o mare responsabilitate. Pentru că, dacă nu ne îngrijim cum se cuvine, dispare "documentul" care arată credinţa ortodoxă pe aceste meleaguri. Şi dac-ar fi s-o terminăm pe cea nouă, parcă nu m-ar trage inima să plec de-aici cu slujbele. Chiar dacă-i mai mică, chiar dacă poate uneori e neîncăpătoare", îmi spune preotul paroh, părintele Ionel Popoacă, în timp ce urcăm spre lăcaş.

O istorie îndelungată

Un învăţător de-al locului, Augustin Barna, studiind istoria zonei, a descoperit într-un act existent la Biblioteca Naţională din Viena că la 1692 exista, în Bicazu Ardelean, o comunitate de creştini. Şi cum creştini fără biserică nu se pomenea, acest dascăl a înaintat ipoteza că bisericuţa de lemn datează încă de atunci. În sprijinul acestei afirmaţii vin şi alte argumente ce ţin de vechimea lemnului, de arhitectura construcţiei, precum şi de tehnica rudimentară de cioplire a bârnelor. De asemenea, stilul arhitectural, cu vădite influenţe ardeleneşti, pare să conducă spre concluzia că lăcaşul a fost, într-adevăr, ridicat la sfârşit de secol XVII.

Istoricul Iosif Benzo, în lucrarea sa "Milcovia", susţine că pe Valea Bicazului existau aşezări compacte încă înainte de secolul al XII-lea. De asemenea, "Sematismul de la Blaj", editat cu prilejul bicentenarului evenimentelor de la 1700, stabilea că la "Unirea Bisericească" de atunci, Bicazul era o parohie cu numeroşi enoriaşi ortodocşi.

Cu toate acestea, pe lista monumentelor istorice întocmită de Direcţia de Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Neamţ biserica de lemn din Bicazul Ardelean apare ca datând din 1829. Acest an este consemnat pe un triptic ce se păstrează în altar, scris în limba română cu litere chirilice, singurul document aflat în arhiva bisericii.

În lăcaşul de lemn de pe Pârâul Caprei, cum i se spune locului pe care s-a ridicat, s-a slujit constant până în zilele noastre. Căci această bijuterie a Văii Bicazului este cea mai veche biserică de la Lacul Roşu şi până la Bicaz, multă vreme fiind şi singura biserică de parohie din zonă.

Valoarea arhitecturală

Tradiţia locală spune că bisericuţa ar fi fost construită cu lemn "de pe loc", de localnici, pricepuţi în a da chip şi formă bârnelor.

Lăcaşul este ridicat, aşadar, din lemn de tisă, pe talpă de tisă, bârnele fiind încheiate la colţuri "în coadă de rândunică", după meşteşugul ardelenesc. "Se spune că singurul tratament aplicat lemnului era o baie de var. De asemenea, era foarte important momentul tăierii lemnului", explică părintele Popoacă.

Acoperişul, de draniţă, a fost reînnoit în mai multe rânduri, în decursul istoriei sale.

La exterior se remarcă migala cu care fost lucrat lemnul, consolele sculptate măiestrit, ca şi decorul portalului de intrare. Acesta este decorat cu motive solare şi vegetale de o deosebită expresivitate. "Ancadramentul portalului de intrare de la biserica din Bicazu Ardelean este inegalabil în frumuseţe, graţie aşezării motivelor redând cercul", apreciau, într-un studiu dedicat bisericilor de lemn, cercetătorii Ioana Cristache Panait şi Titu Elian.

Astăzi, acest portal este încadrat de un pridvor închis, despre care nu se ştie când a fost adăugat construcţiei.

Interiorul şi comorile sale

Stilul arhitectural prezintă particularităţi şi la interior. Aici, la început, pronaosul era separat de naos printr-un gărduţ, care, ulterior, a fost scos. Acesta separa "tinda muierilor" de naos, locul rezervat bărbaţilor. Un alt element arhitectural distinctiv îl reprezintă bolţile, decorate cu o bogăţie de motive vegetale.

Însă, adevărata măsură a valorii acestui lăcaş este dată de pictura de interior, care, deşi foarte degradată, te copleşeşte. "Este pictată pe pânză de in îmbibată în zer de oaie. Cred că acesta avea calitatea de a apreta. Pânza a fost aplicată pe pereţii de bârnă cu ajutorul unei emulsii de var-pastă. Nu se ştie cu exactitate anul în care a fost pictată, dar se vede că majoritatea greco-catolică din zonă şi-a pus amprenta asupra stilului pictural, pentru că poate fi observată şi crucea romană, şi cea bizantină", explică preotul.

Odată intrat aici, ai impresia că te-ai rupt de timp, că ai intrat într-o lume fabuloasă. Privesc cu atenţie scenele pictate: culori calde, chipuri blânde, aşezate într-o armonie absolută. N-ai cum să nu te-ntorci, măcar cu gândul, în trecut. Şi să-ţi imaginezi şirurile de rugători ce vor fi urcat dâmbul din faţa bisericii, pentru a-L căuta pe Dumnezeu în casa Lui din lemn de tisă.

Câteva scene fascinează prin forţa de expresie: "Urcarea Sfântului Ilie la cer", "Hora serafimilor" - de pe bolta naosului, care continuă până în sfântul altar, arătând legătura lui Dumnezeu celui nevăzut cu lumea văzută, "Sfânta Treime şi căutarea de grijă a acesteia asupra oamenilor", dar şi reprezentarea morţii. "Moartea, după cum vedeţi, este reprezentată lângă uşă. Probabil de aceea şi străbunii erau mai cumpătaţi şi se mulţumeau cu puţin. Pentru că atunci când ieşeau rămâneau cu imaginea morţii în minte", consideră părintele Popoacă.

În inventarul iconografic se păstrează o serie întreagă de icoane ale Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, pentru care, oamenii locului au un cult aparte.

De asemenea, se păstrează şi câteva icoane vechi reprezentându-i pe Maica Domnului cu Pruncul şi pe Sfântul Ierarh Nicolae.

Lăcaşul deţine catapeteasma originală, care, deşi nu a fost niciodată restaurată, se păstrează într-o stare bună.

Biserica de lemn cu hramul "Sf. Dimitrie" de la Bicazu Ardelean este singura biserică de lemn din judeţul Neamţ pictată în interior în întregime.

Biserica are nevoie de un proces complex de restaurare

Lăcaşul de lemn de la Bicazu Ardelean este încadrat în lista monumentelor istorice de categoria A din judeţul Neamţ, adică a acelor bunuri de patrimoniu de mare preţ. Însă, valoarea sa nu este dată numai de zestrea pe care o moşteneşte, ci şi de legătura atât de strânsă cu oamenii locului. "Aici s-au legat destine, aici s-au botezat moşii şi strămoşii, aici au ieşit din lumea asta bunicii. E legată de istoria şi de tradiţia locului şi de aceea are un duh aparte", crede pr. Popoacă.

Paroh aici din august 2007, părintele Ionel Popoacă e conştient de marea responsabilitate pe care o are în ceea ce priveşte menţinerea în picioare a acestei importante mărturii a trecutului. De aceea, a încercat deja să mişte lucrurile, căutând soluţii pentru a demara sinuosul şi dificilul proces de restaurare, de care biserica are nevoie urgentă. "Am fost la Bucureşti, împreună cu primarul, şi avem deja două oferte de restaurare şi punere în valoare a monumentului. Am vrea să reuşim să facem proiectele şi apoi să obţinem finanţare, astfel încât biserica să fie aşa cum era acum 320 de ani. Aş vrea să am această mulţumire că am trăit într-un loc binecuvântat, cu responsabilitate. Să rămână, şi pentru viitor, o bijuterie de lemn în adevăratul sens al cuvântului şi în sensul duhovnicesc mai ales", spune părintele încrezător.