Ridicată pe un versant înalt din Colinele Tutovei, înconjurată de codri seculari de stejar, bisericuţa Schitului Pogleţ (judeţul Bacău) constituie o splendidă mărturie a artei la care meşterii locului au dus ştiinţa lucrului în lemn.
De la Răcăciuni, părăsind drumul european, calea coteşte alene prin satele înşirate de-o parte şi de cealaltă, până la Pânceşti. De-acolo, pe nesimţite, drumul începe a se burzului, şerpuind ameninţător. Curând se subţiază teribil. Numai cât o dungă, urcă şi coboară coclaurii, ţinându-te, ca şofer, cu reflexele mereu în alertă. Aproape de Pogleţ, panglica se strecoară printre ogrăzi, aşa de aproape de garduri, că ţi-e şi frică să nu te trezeşti în bătătura omului. Încă o pantă şi se vede Pogleţul. Priveliştea ce se deschide ochilor şterge cu buretele toate spaimele drumului de până aici. Pe cocoaşele dealurilor, o risipă de verde. În căuşul văii, albul caselor mici licăreşte blând sub soarele amiezii. În depărtări, linia orizontului e trasată de Colinele Tutovei ce se prelungesc până aici. Totul respiră o frumuseţe de început de lume, proaspătă, limpede, neîntinată. Urmează o coborâre abruptă, apoi un urcuş la fel de primejdios şi ajungem sus, pe platoul pe care stă, învăluită în pacea locului, bisericuţa de lemn. Mică, graţioasă, cuminte, cu platoşa înnegrită a bârnelor, seamănă cu un înţelept scoborât dintr-un hrisov al timpului.
Istoria consemnează că locaşul a fost construit înainte de 1734, de boierul Constantin Balş, şi a fost dăruit satului Sucmezeu (azi Pogleţ), primind hramul Blagoveşteniei (Buna Vestire). Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, schitul este pomenit în acte cu numele de „Poglici“, semn că începuse deja să nu se mai folosească numele satului, Sucmezeu.
Potrivit cercetătorului Dorinel Ichim, la începutul secolului al XIX-lea schitul a fost dăruit Mitropoliei Moldovei, „cu toate moşiile sale“, din veniturile obţinute urmând a fi finanţat seminarul de la Socola, proaspăt înfiinţat. După 1863, când Cuza secularizează averile mănăstireşti, Schitul Pogleţ se desfiinţează, devenind biserică de parohie, cu hramul „Buna Vestire“. Biserica Pogleţ va îmbrăca din nou haină mănăstirească abia în 1996. „În 1996, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Arhiepiscop Eftimie, am venit, împreună cu părintele Arsenie Voaideş, la Mănăstirea «Sfântul Sava» - Berzunţi, mănăstire de care ţinem şi acum. Am găsit bisericuţa destul de deteriorată, se lăsase pe-o parte. Duşumeaua era mâncată, sus vedeam cerul… Mănăstirea era părăsită de la secularizarea lui Cuza. În bisericuţă se mai făceau slujbe doar la hram, de Buna Vestire“, povesteşte maica stareţă Luciana Afloarei. Deşi posibilităţile financiare au fost mici, maicile puţine, iar locul destul de greu accesibil, maica stareţă n-a fost descurajată. A considerat că bisericuţa de lemn, o bijuterie arhitecturală a zonei, trebuia să-şi recapete duhul de odinioară, iar pentru asta nici un efort n-ar fi fost prea mare. Aşa că a pus umărul, a trecut peste orice piedici şi, în cinci ani de zile, a dat suflu nou schitului de lemn de la Pogleţ. „Am reparat acoperişul, am pus şindrilă nouă, am căptuşit-o cu scânduri pe interior, pentru că bârnele se depărtaseră foarte tare şi pătrundeau frigul, umezeala. Dar s-au conservat toate elementele vechi de arhitectură, după cum se poate observa. Am consolidat temelia. Ne îngrijim de bisericuţă aşa cum se cuvine. Vizitatori ajung rar la Pogleţ. Suntem liniştite aici, înconjurate de păduri… Mai multă rugăciune şi mai puţine vorbe“, spune maica Luciana. Şi are perfectă dreptate. E prea plină, prea dulce pacea locului ca să fie tulburată prea des.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn cu hramul „Buna Vestire“ Pogleţ este construită din bârne de stejar, dispuse orizontal şi încheiate la colţuri în „coadă de rândunică“. Pentru întreaga construcţie meşterii lemnari au folosit doar cuie de lemn.
Acoperişul este de şindrilă, reînnoită ultima dată la reparaţiile din 1997.
Exteriorul, ca şi interiorul bisericuţei, dă măsura dibăciei şi delicateţii cu care meşterii din vechime ştiau a struni lemnul, a-i da forme şi chip nou, ca să trăiască veşnic. Un brâu sub formă de funie răsucită, simbolizând speranţa creştină, încinge protector locaşul la mijlocul pereţilor de bârne. Alte două şiruri, unul de forma funiei răsucite, altul în zigzag, înconjoară biserica un pic deasupra talpei. De altfel, cele trei brâie constituie un element arhitectural ce particularizează bisericuţa din Pogleţ în rândul locaşurilor similare din Moldova.
În aceeaşi notă se înscriu şi cerdacul, sprijinit pe stâlpi sculptaţi cu măiestrie şi decoraţi cu motivul rombului, precum şi portalul de intrare, prevăzut cu o splendidă acoladă.
Interiorul
Interiorul poartă pecetea gingăşiei. Totul e aşezat în cea mai bună rânduială, iar lemnul a primit şi aici harul celor care i-au croit veşmintele. Aşa cum notează şi cercetătorii Ioana Cristache Panait şi Titu Elian, într-un studiu despre bisericile de lemn din Moldova, bolţile bisericii sunt „remarcabile ca execuţie artistică“, cu nervurile ce delimitează calotele înfăţişând aceeaşi funie răsucită. De asemenea, cheia de boltă prezintă delicate motive florale.
Nu pot fi trecuţi cu vederea nici stâlpii sculptaţi ai peretelui despărţitor. „Catapeteasma este cea originală. Picturile, probabil, au mai fost refăcute în decursul timpului, însă nu toate“, explică maica stareţă.
Tezaurul de la interior, precum şi zestrea arhitecturală au făcut ca bisericuţa de la Pogleţ să fie trecută în rândul monumentelor istorice din judeţul Bacău.
Pogleţ, satul „de pe ridicătură“
Odinioară denumit Sucmezeu, parte a vechiului judeţ Tecuci, Pogleţul este azi un cătun din componenţa comunei Corbasca din judeţul Bacău. O legendă spune că numele satului vine de la un regionalism - pogleţ, care în graiul locului ar desemna o ridicătură de pământ.
Schitul e aşezat pe Colinele Tutovei, fiind înconjurat de codrii seculari de stejar, şi se află la circa 45 de kilometri de oraşul reşedinţă de judeţ.
