Treizeci de ani a muncit părintele Nicanor Lemne la restaurarea bisericii cimitirului din Siliştea Snagovului, o aşezare rurală amplasată pe malul nordic al lacului Snagov. Fără osteneala vrednicului duhovnic, ajuns la venerabila vârstă de 97 de ani, sfântul lăcaş, înscris în lista monumentelor istorice, s-ar fi năruit. Odată cu el, ar fi fost uitată şi istoria sa atât de tumultuoasă, care îşi are începuturile în anul 1539, pe când era biserică a fostului schit de maici „Turbatele“.
Părintele Nicanor Lemne înaintează, cu ochii în pământ, pe aleea care duce la Biserica „Naşterii Maicii Domnului“, aflată în apropierea locuinţei sale modeste. Fiecare pas îi este ca o bătaie de ceas, fin percepută de ureche. „Am cei mai liniştiţi vecini“, mă lămureşte duhovnicul zâmbind, cu mâna întinsă spre crucile din cimitir. Un vânt crud de primăvară şuieră pe la urechi, ca răspuns afirmativ al celor spuse de părintele. Dibaci în mânuirea lacătului greu cu care este ferecat sfântul lăcaş, lasă să-i cadă cu zgomot lanţul gros, spânzurat într-o verigă de fier.
Un monument istoric unicat
„Bine aţi venit în căsuţa Maicii Domnului!“ este salutul de întâmpinare al preotului cu chipul ca al unui călugăr athonit. Interiorul micuţ, modest, bine proporţionat, păstrează încă mirosul de tămâie de la slujba de dimineaţă. În ciuda vârstei, indiferent de anotimp, duhovnicul siliştean este nelipsit din biserică atât la rugăciunile de dimineaţă şi de seară, cât şi de la Sfânta Liturghie, care se slujeşte în toate zilele de sâmbătă. „E plină de har şi de sfinţenie această biserică. Se roagă şi sfinţii pentru cei care vin aici“, spune din tot sufletul părintele, şi albastrul ochilor se limpezeşte deodată. Sâmburi de lumină pâlpâie în candele pline cu ulei, agăţate deasupra icoanelor împărăteşti. Mănunchiuri de zambile, aşezate în vaze mici, pe la ferestre, se dezmiardă în soare. Dincolo de uşa de la intrare se aud glasuri răguşite de corbi.
Biserica în formă actuală aparţine secolelor XVI-XVII. Conform specialiştilor, arhitectura se încadrează stilului balcanic, asemănător lăcaşurilor de cult din Sfântul Munte Athos din secolul al XIII-lea. Mai exact, acest monument istoric are pe dinafară formă de navă, iar la interior are formă de cruce, ceea ce îl face să fie unicat în peisajul arhitectonic bisericesc de la noi.
Ochiul vizitatorului este atras de pictura din naos, dispusă în două registre. Partea de sus înfăţişează o pictură de factură bizantină, din timpul lui Vlad Ţepeş, lucrată de un meşter grec, iar registrul inferior prezintă o pictură naivă, datată din vremea lui Matei Basarab.
Pictura de pe catapeteasma din lemn tencuit este de dată recentă şi păstrează rămăşiţele unei vechi catapetesme de zid, prăbuşită la cutremurul din 1977. Sfinţii nu mai au chipuri, pentru că în 1932, înainte ca marele istoric Nicolae Iorga să viziteze bisericuţa, a trimis trei studenţi de la Belle Arte să cureţe fumul şi au început cu catapeteasma. Nefiind iniţiaţi în arta restaurării picturii murale, au spălat cu apă şi săpun toate chipurile sfinţilor. După restaurare, fresca originală a fost păstrată în integralitate, după cum arată părintele Nicanor Lemne: „Nu am adăugat nimic. Am lăsat amprenta timpului pe această biserică, recunoscută ca un important monument istoric“.
Iz de legendă şi întâmplări minunate
Istoria lăcaşului de cult, tăinuită în legende şi hrisoave, îşi are începuturile în anul 1539, când pe locul său actual exista un anume schit, „Turbatele“. Se pare că numele schitului, ca şi al vechiului sat Turbaţi, provine dintr-o legendă legată de Vlad Ţepeş şi maicile stabilite aici. „Se spune că domnitorul ar fi adus la schit toţi bolnavii de turbare din Ţara Românească, deoarece maicile ştiau să tămăduiască de această boală, printr-o metodă mai empirică - tăiau în frunte, sub limbă sau în cerul gurii într-o anumită zi a lunii. Treptat, cei care au fost tămăduiţi de turbare s-au stabilit în aceste locuri şi astfel a luat fiinţă satul care, până în 1959, a purtat denumirea de Turbaţi“, explică părintele Daniel Avram, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Siliştea Snagovului şi ucenic al preotului Lemne.
Până la cutremurul din 1814, biserica a fost loc de închinăciune pentru maici. Biserica actuală a fost ridicată de Mihai Cantacuzino, la 1664, în amintirea postelnicului Constantin Cantacuzino, ucis, chiar noaptea de Paşti, de către Grigoraşu Ghica Vodă, în urma complotului pus la cale de către Stroe Leordeanu. Fapt unic, pisania a fost ştearsă cu dalta de cei care doreau să şteargă amintirea postelnicului Cantacuzino.
Părintele Daniel Avram atrage atenţia asupra unui alt fapt interesant, cu privire la icoanele împărăteşti, despre care se spune că ar aparţine unei alte biserici, scufundate în lacul Snagov, alături de uşile de la intrare - expuse la Muzeul Naţional de Artă a României. Conform celor relatate de bătrânii satului, în localitate ar fi fost o altă biserică mai veche şi mai frumoasă, care s-a scufundat în lac cu turle cu tot. De aceea, când bate vântul şi mişcă apele în adânc, parcă se aud clopote ieşind tocmai din străfundurile tulburi ale Snagovului. Cât despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi despre uşile împărăteşti ale bisericii scufundate, acestea au plutit deasupra apei până la Turbaţi, iar maica stareţă le-a luat şi le-a adus în biserica schitului.
„Am scăpat-o de la moarte şi aceasta este satisfacţia mea cea mai mare“
Şansa Bisericuţei „Naşterea Maicii Domnului“ la dăinuire a fost părintele Nicanor Lemne, care-şi aminteşte: „În 1976, am început să restaurez sfântul lăcaş. Am început cu fundaţia, grav avariată, fără de care, la cutremurul din â77, toată biserica s-ar fi prăbuşit. Am scăpat-o de la moarte şi aceasta este satisfacţia mea cea mai mare“. Cu blândeţe, duhovnicul rememorează întâmplările din vremurile grele ale comunismului ateu, în ciuda cărora şi-a îndeplinit misiunea cu succes. Aşa se face că primarul satului, în perioada reparării bisericii, i-a spus părintelui Nicanor: „Părinte, te urăsc. Să pleci din comună !“ Preotul l-a îmbrăţişat şi i-a răspuns: „Eşti un om sincer şi pentru asta să ştii că eu te iubesc. Un om sincer are fără îndoială un suflet bun“. Surprins de reacţia pacifistă a părintelui, primarul i-a şoptit: „Ridică biserica cu o singură condiţie: să nu se vadă din şosea. Eu o să mă fac că nu observ.“
Părintele Nicanor a trudit 30 de ani la restaurarea monumentului istoric, fără să ceară un ban de la nimeni. Astăzi, lăcaşul se bucură de aprecierea credincioşilor, numindu-l pe drept cuvânt „bijuterie bisericească creştinească“ şi în al cărui pod se găseşte un adevărat tezaur cu veşminte, icoane, cărţi şi obiecte bisericeşti de mare valoare, toate adunate de părintele ziditor Nicanor, care mărturiseşte: „Am o mulţumire până la cer că am salvat-o de la moarte şi am redat-o cultului, ca să-L slăvim pe Dumnezeu într-o biserică aşa cum trebuie să fie o biserică!“
