Bisericuța răzeșească din Valea lui Matei

Ridicată la 1673 din paiantă și vălătuci, așa cum se obișnuia în zona sărăcăcioasă a Colinelor Tutovei, mica biserică din Valea lui Matei (județul Bacău) vine să mărturisească trăitorilor de azi despre simplitatea veacurilor ce au trecut.

În cătunul Valea lui Mihai, pe o spinare de deal de deasupra pârâului Zeletin, stă, de aproape 350 de ani, o bisericuță de lemn. Joasă, modestă, ca o căsuță bătrânească - un venera­bil martor al istoriei ce s-a scris pe aceste locuri. Din păien­je­ni­șul crengilor din jur, trupul abia i se vede. În stânga, e ocrotită de un stejar uriaș, despre care legenda locului spune c-ar fi fost sădit încă din vremea domniei lui Ștefan cel Mare. De altfel, cu multă vreme în urmă, stejarul, de dimensiuni impresionante, a servit drept clopot­niță locașului închinat Sfântului Nicolae. „De când sunt aici, din 1995, am încercat să aflu cât adevăr este în legenda referitoare la acest stejar. Am adus chiar un specialist, un silvicultor de la Ocolul Silvic Bacău, care a confirmat că, după toate datele, e posibil ca acest stejar să aibă în jur de 500 de ani”, spune părintele Gheorghe Popescu, parohul bisericuței Valea lui Matei.

Timpul a mutat vatra așezării mai către vale, spre șoseaua ce vine, gâfâind, de printre Colinele Tutovei, cu asfaltul spart, ca o gură de moșneag știrb. Numai locașul a rămas sus, pe-un dâmb, pe curățitura din vechii codri, de unde veghează neobosit casele ce se înșiruie la picioarele dealului.

Jur-împrejurul său, o puzderie de cruci a croit alt sat, adormit pentru vecie. Pe coclauri, copaci fără vlagă, urme ale vreunui fost crâng. Locul e animat, în răstimpuri, doar de țipetele pițigăiate ale păsărilor și de vântul ce și-a făcut diapazon din ramurile uscate. „Aceasta este biserica satului, biserică răzeșeas­că. Chiar dacă a rămas aici, sus, oamenii sunt foarte legați de ea și, cu toții, ne îngrijim cum putem să o ținem în picioare”, spune parohul Gheor­ghe Popescu.

Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” de la Valea lui Matei este construită din paiantă și vălătuci și căptușită cu scânduri la exterior. O legendă, neconfirmată de înscrisuri însă, spune că, inițial, pe locul acestei biserici ar fi existat un schit construit din lemn „de pe loc” și acoperit cu stuf, apoi cu șindrilă. Acoperișul actualului locaș este de tablă.

La exterior nu se remarcă elemente arhitecturale deosebite, mai ales că asupra locașului s-a intervenit în mai multe rânduri, cu ocazia diverselor reparații.

Interiorul, în schimb, e un adevărat tezaur. Impresionează sistemul de boltire și catapeteasma, ambele originale. Registrele de pe catapeteasmă prezintă o pictură de o mare expresivitate artistică, cercetătorul băcăuan Dorinel Ichim apreciind-o ca datând din secolul al XVIII-lea. Catapeteasma nu a fost niciodată restaurată, așa că un asemenea tratament, extrem de necesar, i-ar reda în mod sigur fru­musețea dintru început.

Cheile de boltă prezintă decorațiuni sculptate „în unghie” și cu motivul crucii.

În bisericuță, liniștea pare să-și fi găsit etern și netulburat sălaș. Ferestrele mici lasă lumina să se așeze cu moderație pe icoane, sporindu-le taina și frumusețea. Stranele, peste care timpul s-a așezat fără de milă, dau mărturie și ele despre priceperea meșterilor de demult. Splendidă plăsmuire este scaunul arhieresc, păstrat și acum la loc de cinste, de-o vârstă cu stranele, așezat pe tălpi sculp­tate sub chip de balaur și trupuri de lei.

„Ca obiect de patrimoniu păstrăm și acest frumos iconostas al Maicii Domnului, datat la 1880”, explică părintele Popescu.

Reparații și refaceri

Cea mai veche însemnare privind lucrările de reparații datează din anul 1899, când biserica a fost supusă unei intervenții de refacere de proporții. Atunci s-a rotunjit absida Altarului, s-a blănit cu scândură exteriorul, iar biserica a fost încărcată cu vălătuci.
Ultimele reparații, cele care i-au dat putere să răzbată timpul, în picioare, și de acum îna­inte, au fost făcute în 1996, sub atenta grijă a părintelui Gheorghe Popescu. Atunci a fost înlocuită scândura la exterior și s-a schimbat învelitoarea de tablă.

Cătunul călugărului Matei

Așezat între Colinele Tutovei, pe drumul Bacău - Vaslui, ce străbate aceste impresionante forme de relief, cătunul Valea lui Matei face astăzi parte, din punct de vedere administrativ-teritorial, din comuna Colonești. Vechea vatră a așezării a fost, cândva, pe micul platou de dea­supra Zeletinului, acolo unde azi mai stă în picioare doar bisericuța de lemn. De altfel, se spune că pe această vatră veche odinioară erau codri neumblați. Prin acești codri și-ar fi croit drum, în vechime, un anume călugăr Matei, făcând curățitură pe o vâlcea. De la acest călugăr și-a luat, mai târziu, și cătunul numele.

Satul se află la 45 de kilometri distanță de orașul reședință de județ.