Urcând scările de la staţia de metrou Eroilor spre străzile agitate de iureşul vieţii de Capitală, privirea îţi este atrasă de turlele impunătoare ale Bisericii „Sfântul Elefterie“ - Nou. Nu departe, se află însă şi Biserica „Sfântul Elefterie“ - Vechi, lăcaş al comunităţii surzilor din Bucureşti.
Acum cinci ani, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, biserica a fost rânduită drept lăcaşul de rugăciune al comunităţii ortodoxe a surzilor din Bucureşti. La origini, de comunitatea acestora a avut grijă părintele Victor Preoteasa, iar de la începutul lunii iulie a fost desemnat slujitor al bisericii părintele Ilie Mirel. Am găsit comunitatea rugându-se tăcut în limbajului mimico-gestual de sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, uimindu-mă să văd, pentru prima dată cum sunt sculptate în aer bine cunoscutele cuvinte din ecteniile, cântările şi rugăciunile Sfintei Liturghii. Fiind obişnuită să-mi concentrez toată atenţia, în timpul slujbelor, pe simţul auzului, am început să urmăresc cu emoţie mişcările necunoscute mie. Era o Liturghie tăcută pentru mine, însă plină de înţeles şi acompaniată de o muzicalitate tainică pentru ceilalţi.
După Liturghia săvârşită de un sobor de preoţi care cunosc limbajul mimico-gestual, am rămas să vorbesc cu părintele Ilie, care mi-a explicat specificul slujirii pentru comunitatea surzilor. Până a ajunge la Biserica „Sfântul Elefterie“-Vechi, părintele Ilie a bătut o cale de slujire în calitate de preot de caritate la Penitenciarul de la Rahova, la o casă de copii şi la Căminul de bătrâni de la Ciolpani. Acum doi ani, fiind încă la căminul de bătrâni, a făcut un curs de limbaj mimico-gestual, ca să poată vorbi cu bătrânii cu deficienţe de auz de acolo. Mare i-a fost mirarea când a aflat că bătrânii nu cunoşteau limbajul semnelor, de aceea a crezut că a făcut cursul degeaba. Însă la Dumnezeu nimic nu este la voia întâmplării, crede părintele.
„Persoanele cu deficienţe de auz sunt marginalizate de societate, fiindcă aceasta nu le oferă posibilitatea să se afirme. Tocmai din cauza asta trebuie să-i motivezi şi să-i ajuţi să înţeleagă că nu sunt altfel decât ceilalţi. Sunt deosebiţi, şi dacă Dumnezeu le-a dat acest handicap, este fiindcă ei pot să îl ducă.“ Deşi nu cunoaşte la perfecţie limbajul semnelor, părintele se ocupă de învăţarea acestuia zi de zi, fiind ajutat de părintele Constantin Onu, primul preot care a pus problema slujirii în limbajul mimico-gestual în România şi autorul Liturghierului în limbaj mimico-gestual. Tot părintele Constantin este şi cel care l-a încurajat pe părintele Ilie să vină la biserica ocrotită de Sfântul Elefterie. Pe lângă părintele Constantin, îl ajută şi părintele Cătălin Ţâru, ambii slujitori ai comunităţii surzilor din Piteşti.
„Să alergăm şi în valurile mării, să-i aducem pe cei care nu vin la biserică“
L-am întrebat pe părintele Ilie cum e să slujeşti în tăcere. „În această tăcere simţi, de fapt, că te regăseşti pe tine însuţi. Este un simţământ profund, fiindcă tăcerea asta te face să te înţelegi pe tine, să te auzi pe tine, să poţi să-L vezi altfel pe Dumnezeu. Faptul în sine că vezi cum ceilalţi te privesc e singura modalitate prin care ei pot să acumuleze, să trăiască Sfânta Liturghie şi în felul acesta apare şi rezultanta dorinţei pe care fiecare preot o are: să-i cucerească pe credincioşi. În acelaşi timp, este mai greu şi recunosc că poate folosesc prea mult mentalul şi prea puţin duhul, dar nădăjduiesc cu timpul să mă transpun cu totul în starea limbajului mimico-gestual, care e una deosebită.“
Abia când te apropii de această lume a tăcerii începi să-i mulţumeşti cu adevărat lui Dumnezeu pentru faptul că auzi, spune părintele. „Pentru crucea pe care o au, ei nu aud toate mizeriile din lumea asta şi astfel cred că ei se vor mântui mai uşor. Poate că Dumnezeu i-a ferit şi i-a apărat în felul acesta“, explică în continuare părintele Ilie. „Misiunea noastră, a celor din biserică, cei care am înţeles dragostea lui Dumnezeu şi am simţit-o în viaţa noastră, este să alergăm şi în valurile mării, să-i aducem pe cei care nu vin la biserică.“
De sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, alături de părintele Ilie au slujit părintele Constantin Onu şi părintele Cătălin Ţâru, astfel că am discutat şi cu părintele Constantin despre importanţa misiunii care se face la Biserica „Sfântul Elefterie“ - Vechi.
„Această biserică, fiind în centrul Capitalei, este un bastion pentru promovarea culturii persoanelor surde, care are menirea să adune pe toţi confraţii cu deficienţe de auz. Ei au nevoie să ştie că duminica au unde să se adune în capitala României, având astfel alternativa de a alege casa Domnului. Faptul că pregăteşti o masă gătită - mă refer la podoaba bisericii - şi îi aduci în centrul Capitalei, într-o biserică de asemenea anvergură, denotă preţuirea pe care Părintele Patriarh Daniel şi Biserica o au faţă de aceste persoane. Este cel mai potrivit, în centru, la vedere şi cu toată podoaba pusă la dispoziţie pentru persoanele surde, ca ele să se întâlnească în duminici şi sărbători, la momente catehetice, momente de administrare a Sfintelor Taine. Astfel, consider că este esenţial rolul pe care îl are Biserica „Sfântul Elefterie“ - Vechi, pentru că persoanele cu deficienţe de auz aşteptau de mult să fie confraţi în faţa Sfântului Altar cu toţi ceilalţi, fiindcă, chiar dacă ei nu aud, percep suficient de bine şi de încântător credinţa, pentru a fi creştini-model“, explică părintele Constantin.
Fiind şi capelă a Bisericii „Sfântul Elefterie“ - Nou, bisericuţa Liturghiei tăcute, precum şi comunitatea ei, este ajutată de către slujitorii acesteia. „Noi suntem permanent lângă ei sufleteşte şi purtăm de grijă ca acest sfânt lăcaş să fie întreţinut şi îngrijit pentru ca ceasurile de rugăciune şi sfintele slujbe să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. Ne bucururăm că prin mica jertfă a preoţilor şi credinicioşilor din parohia noastră suntem alături de aceşti fraţi ai noştri suferinzi trupeşte, dar cu suflet mare, deschis către darurile iubirii Atotmilostivului Dumnezeu, doctorul sufletelor şi trupurilor noastre“, ne-a spus părintele Valer Ulican, parohul Bisericii „Sfântul Elefterie“– Nou.
Istoria lăcaşului, pe scurt
Ridicată între anii 1741 şi 1744 de către Maxim Cupetul, neguţător care locuia în mahalaua Colţei, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă Voievod, biserica a fost atribuită schitului mitropoliei. 70 de ani mai târziu, la dispoziţia regelui Ferdinand I, Bisericuţa „Sfântului Elefterie“ este clasată drept monument istoric. Şubrezită în urma cutremurelor, a fost consolidată de mai multe ori, astfel încât veghează neclintit şi astăzi fosta insulă de pe apa Dâmboviţei.
