Bistriţa, comoara mănăstirilor vâlcene

În satul Bistriţa, din comuna Costeşti, într-o zonă pitorească din ţinuturile Vâlcii, se găseşte Mănăstirea Bistriţa, care adăposteşte una dintre comorile de preţ ale Ortodoxiei româneşti, purtătoare de mari daruri - moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Acestea vindecă bolile trupeşti şi sufleteşti, aduc ploaia pe timp de secetă şi aduc la biserică mii de pelerini, din toată ţara, mai ales pe 20 noiembrie, dată la care se serbează ziua Sfântului. De numele lăcaşului este legată atât peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, în care acesta s-a rugat, cât şi Schitul Păpuşa, aflat la mică distanţă de mănăstire. Mai mult, valoarea cărţilor aflate în biblioteca Mănăstirii Bistriţa, contribuţii de seamă în dezvoltarea culturii noastre naţionale, este recunoscută de învăţaţii vremii şi validată astăzi de oamenii de cultură. Hramul Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului“, prăznuit în fiecare an pe 15 august, atrage un număr impresionant de credincioşi.

Orice credincios poate citi, înainte de a păşi în biserică, deasupra, pe pisanie: „† Sfânta aceasta şi dumnezeiasca mănăstire pomeneşte-se a fi zidită din temelie de Barbu banul Craiovescul, carele aici şi îngerescul cin al călugăririi mai pe urmă au luat…“ (1683).

Mănăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea, a fost atestată documentar pentru prima dată, pe 16 martie 1494, în „Hrisovul de danie“ al lui Vlad Vodă Calugărul, deşi ctitoria boierilor Craioveşti (banul Craiovei Barbu şi fraţii săi Pârvu vornicul, Danciu armaşul şi Radu postelnicul) exista încă din jurul anului 1490.

De-a lungul timpului, nu puţine au fost momentele de grea încercare pentru sfântul lăcaş care astăzi se proiectează falnic pe cerul spaţiului vâlcean. În 1509, mănăstirea a fost distrusă din temelii de Mihnea Vodă, într-o bătălie împotriva Craioveştilor. A fost refăcută de banul Barbu cu ajutorul lui Neagoe Basarab (1519). Însă locul avea să se umple de şi mai multă sfinţenie, odată ce, în 1497, marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei a adus de la Constantinopol moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul (780-842 d. Hr.), originar din Decapolia Asiei Mici, mare apărător al dreptei credinţe împotriva ereziei iconoclaste. Cea mai de preţ comoară a lăcaşului s-a dovedit purtătoare de mari daruri. Şi astăzi moaştele vindecă bolile trupeşti şi sufleteşti, aduc ploaia pe timp de secetă şi, indiferent de anotimp, umple biserica de pelerini, veniţi de peste tot din ţară.

Locul în care s-a tipărit Liturghierul slavon al lui Macarie

După opinia cercetătorilor, Mănăstirea Bistriţa este locul unde s-a tipărit în ţara noastră prima carte, Liturghierul slavon al egumenului Macarie. Format la şcoala bistriţeană, Neagoe Vodă redactează ampla operă de pedagogie creştină, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie“. Mai departe, galeria oamenilor de cultură continuă cu reprezentantul şcolii slavo-române, ieromonahul Mihail Moxa, autorul primei „Cronici Universale“ (1620), care a tipărit, în 1640, „Pravila de la Govora“. De asemenea, ieromonahul Eftimie, egumen al mănăstirii, a redactat în limba română primul act mănăstiresc, cunoscut sub numele de „Zapisul lui Eftimie“ (1573). Şcoala bistriţeană de miniaturişti şi copişti şi-a continuat existenţa până în secolul al XVIII-lea.

Despre importanţa cărţilor aflate în biblioteca Mănăstirii Bistriţa în dezvoltarea culturii noastre naţionale, Alexandru Odobescu spunea într-un raport prezentat Ministrului Cultelor: „Prin unele din aceste mănăstiri şi mai ales în Bistriţa şi în Cozia, am găsit, între altele, şi câteva cărţi care, nefiind de trebuinţă serviciului bisericesc, stau aruncate în neîngrijire şi ameninţând a se pierde. Aceste cărţi însă, manuscrise şi tipărite, sunt de o importanţă mare pentru limba noastră şi cea slavonă, precum arta tipografiei în ţară la noi: sunt rare şi care lipsesc în Biblioteca naţională“.

Adăpost pentru un bogat tezaur al spiritualităţii ortodoxe româneşti

Referitor la aspectul fizic al lăcaşului, se poate spune că pictura bisericii a fost realizată de meşterii Dumitru, Chirtop şi Dobromir, de numele cărora se leagă fresca de la Mănăstirea Dealu şi executarea lucrărilor în piatră de la ansamblul Curtea de Argeş.

Conform documentelor vremii, nu doar boierii Craioveşti, ci şi descendenţii lor „multe au înfrumuseţat şi din nou au făcut această dumnezeiască şi sfântă casă“. În 1683, Constantin Brâncoveanu dăruieşte mănăstirii policandrul ornat cu ouă de struţ, obiecte de cult, cărţi liturgice şi clopotul mare. Tot acesta a reparat aşezământul, care a fost zugrăvit mai apoi în 1820 de marele ban Grigore Brâncoveanu.

Candelabrul poate fi şi astăzi admirat, la fel şi icoana Decapolitului Grigorie, pe care, din orice loc ai privi-o, ai impresia că Sfântul se uită către tine. O altă icoană, de pe la 1830, cu şase feţe, pictată de pictorul Gheorghe Zugrăvescu, impresionează pe cei ce o privesc. Pe primele feţe sunt Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, iar pe cealaltă sunt cei trei sfinţi ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan (o icoană asemănătoare mai există doar la Mănăstirea Cernica). În bisericuţă se află şi mormântul lui Barbu Craioveanu, care spre sfârşitul vieţii s-a călugărit, purtând numele de Pahomie Monahul.

Din ctitoria Craioveştilor, astăzi se mai poate admira doar bisericuţa bolniţei (1520). Toţi cei care o vizitează rămân impresionaţi de fresca interioară, realizată în tradiţia peleologă târzie, când în Balcani pătrundeau elementele stilistice folosite de iconografii cretani. Ulterior, vornicul Şerban Cantacuzino i-a adăugat un pridvor deschis, de zidărie pe stâlpi de piatră, zugrăvit de Iosif ieromonahul şi Harinte, în stil brâncovenesc (1710). Bisericuţa este închinată Schimbării la Faţă.

De neclintit în „bătălia“ cu timpul şi cu momentele de grea încercare

Trecerea timpului şi a evenimentelor care s-au succedat firesc au lăsat urme adânci în zidurile groase ale lăcaşului. S-a mai adăugat cutremurul din 1838, care a grăbit lucrările de demolare şi reconstrucţie a aşezământului, începute în 1846 de Gheorghe Bibescu, şi încheiate de Ştirbei Vodă, la 15 august 1855, când a fost sfinţită biserica mare, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“.

Pictura noii biserici, construită în stil neogotic, a fost executată de Gheorghe Tăttărescu în 1850. După 1877, au funcţionat în mănăstire diferite aşezăminte culturale. În 1948, a devenit mănăstire cu obşte de maici, iar mai târziu a fost desfiinţată prin decretul 410/1959. De reţinut că anul 1984 reprezintă începutul unui proces de revigorare a vieţii monahale sub îndrumarea Preasfinţitului Gherasim, prilej cu care se organizează un centru de conservare şi restaurare a bunurilor de patrimoniu: icoane şi cărţi. Din 2003, se va deschide în incinta mănăstirii Bistriţa un muzeu al tiparului şi cărţii bisericeşti vâlcene, puncte de atracţie pentru turiştii interesaţi de cultura atât de bogată a locului.

▲ Păpuşa, schitul închinat Sfântului Grigorie Decapolitul

Aflat în apropierea ctitoriei Craioveştilor, schitul poate fi văzut foarte bine din partea ce duce la peştera Sfântului Grigorie Decapolitul. Aşezământul este situat peste râul Bistriţa, printre arbori şi vegetaţie bogată. După turla octogonală şi pridvorul deschis, se presupune că bisericuţa datează din epoca brâncovenească. A fost zidită în 1712, an în care a fost şi pictată de către zugravul Iosif şi ieromonahul Teodosie.

Schitul este ctitorie a călugărilor bistriţeni, care au închinat-o Sfântului Grigorie Decapolitul. Totuşi, zugrăveala, realizată în aceeaşi epocă, a fost finanţată de membrii familiei Brâncoveanu, printre care se regăseşte şi vornicul Iordache Creţulescu, ginerele domnitorului, căsătorit cu domniţa Safta.

Planul construcţiei este alcătuit din pridvor, naos şi altar. Pridvorul este alcătuit din şase coloane şi două semicoloane cilindrice, cu arcade în semicerc. Pe naos se află o turlă, în plan octogonal, cu o bază paralelipipedică înaltă. Ca elemente decorative, la exterior sunt prezente brâuri de cărămidă aparentă, care înconjură biserica în dreptul streşinei, bazei şi părţii superioare a turlei. La început, aici erau numeroase chilii în care se retrăgeau în linişte călugării cărturari de la Mănăstirea Bistriţa. Astăzi, din vechiul schit nu a mai rămas decât biserica, aflată lângă cimitirul satului, care deserveşte credincioşii parohiei Bistriţa.

▲ Sfântul Grigorie Decapolitul, luptător împotriva ereziei iconoclaste

Născut din părinţi creştini, Serghie şi Maria, într-una din cetăţile Decapolei Isauriei, în sud-estul Asiei Mici, în jurul anului 780, Sfântul Grigorie a copilărit în cetatea Irinopolis, una din cele zece cetăţi ale Isaurei, motiv pentru care, până astăzi, se numeşte „Decapolitul“.

Retras de tânăr în munţi

Crescut într-o familie înstărită, în vremea Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787, care a condamnat iconoclasmul, adică pe cei care respingeau cultul icoanelor, Sfântul Grigorie a studiat de mic cultura vremii. Încă din tinereţe lua parte la slujbe, citea Sfânta Scriptură şi îndeosebi psalmii lui David.

A refuzat îndemnul părinţilor săi de a se căsători cu o tânără aleasă de aceştia şi s-a retras în Munţii Isauriei, într-o mănăstire unde era egumen un fost episcop din Decapole, care se refugiase pentru că a fost un hotărât apărător al cultului icoanelor.

A mustrat pe egumenul eretic

La puţină vreme, tatăl său a murit, iar la îndemnul mamei sale, Grigorie s-a mutat într-o altă mănăstire din Decapole, unde se nevoia ca monah un alt frate al său. Egumenul acestei mănăstiri, însă, alături de unii călugări, s-au făcut părtaşi ai învăţăturii iconoclaste. Astfel, Grigorie, aprig luptător al dreptei credinţe şi a hotărârilor luate la Sinodul al VII-lea Ecumenic, a mustrat cu multă îndrăzneală pe egumen, în faţa tuturor călugărilor din obştea respectivă.

Pentru îndrăzneala de care a dat dovadă, din porunca stareţului, Grigorie a fost bătut şi chinuit, iar pentru toate acestea, el a plecat într-o altă mănăstire din zonă, unde obştea monahilor era condusă de Simeon, un unchi al său. Aici a fost primit cu toată bucuria de fratele mamei sale şi a primit de la acesta învăţăturile, sfaturile şi îndemnurile care l-au ajutat să sporească în viaţa monahicească. După ce a petrecut în această mănăstire 14 ani, a luat binecuvântare de la duhovnicul mănăstirii să plece în singurătate.

Misionar - călător în apărarea cultului sfintelor icoane

După un timp, Sfântul din Decapole a părăsit peştera în care se ruga şi locurile natale şi s-a îndreptat spre Apus, la îndemnul unei voci îngereşti care i-a spus: „Grigorie, dacă voieşti să ajungi la desăvârşire, ieşi din pământul tău şi de la rudele tale şi te înstrăinează pentru folosul tău şi al celor ce au nevoie de învăţătura ta“. Din acel moment, Cuviosul Grigorie a părăsit liniştea pustiei. După ce a petrecut o iarnă într-o mănăstire din Efes, a ajuns apoi în oraşul Proconez, unde a fost găzduit în casa unui om sărac, iar apoi ajunge la Enos, în Macedonia. Şi-a continuat drumul spre Tesalonic, unde a stat la Mănăstirea egumenului Marcu, iar mai târziu s-a îndreptat spre Roma, Siracuza Siciliei, unde s-a ascuns şi a stat neştiut de nimeni într-un turn. A urmat apoi Tesalonicul, la Mănăstirea „Sfântul Mina“.

În acest fel a mărturisit Sfântul Grigorie adevărata credinţă şi a apărat-o de tot felul de erezii care apăreau în acea vreme. A alergat din loc în loc, din mănăstire în mănăstire, de la Constantinopol în Asia Mică, de la Decapole în Tesalonic, apoi la Roma, în Sicilia şi din nou la Tesalonic pentru a apăra cultul sfintelor icoane. A învăţat, a încurajat, a mustrat şi uneori chiar a răbdat bătăi, prigoane şi ameninţări cu moartea pentru această cauză nobilă.

Înmormântat în Capitala Bizanţului

Pe când s-a aflat în Mănăstirea „Sfântul Mina“, Cuviosul Grigorie a suferit o boală grea, despre care a auzit şi unchiul său, Simeon. Acesta era foarte bătrân şi, întemniţat fiind, l-a înştiinţat pe nepotul său că ar mai vrea să îl vadă măcar o dată. Cu toate că suferea foarte tare, Sfântul Grigorie a plecat din Tesalonic la Constantinopol, pentru a-şi vedea unchiul, iar după aceasta, la scurt timp, a murit într-o mănăstire din Capitala Imperiului, în ziua de 20 noiembrie 842. La doar câteva luni de la moartea acestuia, în martie 843, a fost convocat la Constantinopol sinodul local, care a restabilit pentru totdeauna cultul icoanelor şi a hotărât Duminica Ortodoxiei, prima duminică din Postul Mare, ca zi de biruinţă a dreptei credinţe.

Moaştele de la Bistriţa, aduse la sfârşitul secolului al XV-lea

După o vreme, trupul Sfântului a fost mutat din prima mănăstire în care a fost îngropat, într-o mănăstire din Constantinopol, care a fost întemiată de ucenicul său, Iosif Imnograful.

A rămas aici aproximativ şase veacuri, până pe la anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de către turci. O tradiţie locală din acea vreme consemnează faptul că racla cu moaştele Sfântului a fost dusă în Serbia, de către monahii care o păzeau, pentru a o feri de profanarea turcească. Din acele locuri, în ultimii ani ai secolului al XV-lea, banul Barbu Craiovescu le-a cumpărat şi le-a adus în Mănăstirea Bistriţa, ctitoria familiei sale, iar apoi s-a călugărit şi a primit numele de Pahomie.

▲ Peştera cu două schituri

Caverna în care s-a rugat Sfântul este situată pe versantul drept al cheilor Bistriţei, la 850 de metri altitudine, şi mai este numită şi „Peştera liliecilor“, pentru că adăposteşte o foarte bogată faună cavernicolă, formată din specii diferite de lilieci. Drept urmare, aceasta este vizitată zilnic de foarte mulţi credincioşi.

Atestată documentar în anul 1609, peştera de lângă Mănăstirea Bistriţa a fost la începuturi sihăstrie a pustnicilor de pe valea Bistriţei, iar în a doua jumătate a secolului al XV-lea, a devenit ocrotitoarea tezaurului Sfintei Mănăstiri Bistriţa, în vremuri de primejdie. Peştera este destul de mică şi poate fi vizitată doar în timpul zilei, pentru că beneficiază de iluminare naturală, de la o deschizătură în peretele din stâncă. Peştera are două schituri.

Biserica Ovidenia, închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului, cel mai vechi monument din Peşteră, datează din secolul al XV-lea şi este ctitorie a ieromonahului Macarie, egumen al Mănăstirii Bistriţa, apoi episcop al Râmnicului şi mitropolit al Ţării Româneşti. Cel de-al doilea schit, cel al Sfinţilor Arhangheli, este amplasat în dreptul deschiderii mari a peşterii şi a fost ctitorit în 1633 de către mitropolitul Teofil, fost egumen al mănăstirii.

Diaconul Paul de Alep, prezent în Ţara Românească ca însoţitor al patriarhlui Macarie al Antiohiei, a notat despre peşteră, în jurnalul său de călătorie: „Când ne-am urcat să vedem acea peşteră, ne-am suit pe o singură potecă, unul câte unul, pe un urcuş greu, având în dreapta noastră o prăpastie înspăimântătoare până jos la albia râului. Din această cauză, pe cea mai mare parte a drumului, ei pun balustrade prinse din copac în copac. Am ajuns la acel loc cu mare greutate şi cu multă osteneală. De la povârnişul dealului până la peşteră, cam cât o aruncătură de piatră, sunt nişte scânduri lungi şi înguste ca de podeţ, slujind drept balustrade; când se tem de vreo primejdie, le ridică. Şi aici stau în siguranţă, că nici chiar dracii nu-şi pot face drum la ei. La poartă sunt două ferestruici de fier, prin care am pătruns ca animalele, în patru labe. Şi am continuat să înaintăm de-a lungul tunelului, unul câte unul, la lumina torţelor, până ce eram aproape morţi de oboseală. În sfârşit, am ieşit într-un loc întins şi neted, unde am cercetat cu evlavie biserica clădită într-o mare înfundătură ce comunica cu exteriorul, şi alături de ea este o chilie curată, locuită întotdeauna de un călugăr. Lângă biserică, la răsărit, este o altă înfundătură mare, care comunică cu exteriorul şi cu valea, unde, după cum se spune, numai în zori pătrunde o rază de soare. În peşteră este un izvor cu apă limpede, care curge mereu din plin. Acest loc nu are nimic de jur împrejur, ci numai un munte înalt şi râpos, care se ridică dincolo de râu“.