Brebu, între legendă şi istorie

Cutreierând într-o bună zi după sistemul „Oare unde să mai mergem și ce locuri frumoase mai sunt de văzut?”, am ajuns într-un superb complex medieval, care nu s-ar face de rușine dacă ar fi comparat cu domeniile Palatului Mogoșoaia sau cu cele ale fratelui său brâncovenesc de la Potlogi: ansamblul din Brebu, comună prahoveană aflată pe malul stâng al Doftanei, la nord-est de Câmpina. Comuna este formată din satele Brebu Mânăstirei (reședința, unde se găsește minunăția arhitectonică), Brebu Megieșesc, Pietriceaua și Podu Cheii. Un loc de vis.

La coborârea din mașină, în generoasa parcare din fața complexului, s-au apropiat de noi o fetiță și un băiat, ea ca la opt ani, el mai măricel. Ne-au salutat politicos și ne-au întrebat dacă vrem să ne spună legenda locului. Firește, am acceptat, și ei au început imediat, la unison, aproape fără a se opri să tragă aer în piept: „În spatele mănăstirii se află un lac foarte mare. Legenda spune că pe fundul lui se află o biserică, scufundată atunci când o tânără fată…” Urma o poveste care se încheia cu „Se spune că, dacă s-ar scoate toată apa din lac, s-ar vedea biserica”.

Cei doi au tăcut la fel de brusc cum începuseră. Erau delicioși. I-am omenit, i-am întrebat de unde știu povestea („De la domnul profesor de religie”) și am avut ideea să-i rog s-o repete. Au făcut-o imediat, cuvânt cu cuvânt. 

Nici nu se putea o mai plăcută întâmpinare!

Am pășit apoi pe sub bolta turnului-clopotniță, descoperind o incintă cu spații largi, dominată vizual de căldura zidurilor de cărămidă și de bogăția straturilor de flori. În mijloc, o biserică impunătoare, în răcoarea căreia am intrat să ne închinăm. Ne-am plimbat apoi pe aleile ansamblului, într-o liniște de început de lume, după care ne-am îndreptat spre cele câteva trepte care duc în Muzeul de Istorie și Artă Medievală, despre care va fi vorba mai jos. 

Ieșind din acesta, am descoperit o ușiță în zidul incintei, prin care am trecut spre un parc de mari dimensiuni, pe marginea lacului pomenit de copiii din parcare, un parc amenajat și îngrijit impecabil. Se poate ajunge la el şi ocolind complexul medieval. Ne-a plăcut atât de mult totul, încât am revenit aici de mai multe ori.

Istorie zbuciumată și un arc peste timp

Atunci eram simpli vizitatori, acum însă am stat de vorbă cu Răzvan Radu, muzeograf coordonator, care ne-a răspuns la toate întrebările și ne-a povestit toată istoria.
Ansamblul arhitectural de la Brebu a fost ridicat în timpul domniei lui Matei Basarab, în anii 1640-1650, și include biserica, turnul-clopotniţă (intrarea), Casa Domnească (sediul muzeului) şi zidul de incintă.

Biserica, având hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, a fost începută de Matei Basarab ca biserică de mănăstire şi isprăvită de Constantin Brâncoveanu. Locașul are un plan trilobat, cu o turlă mare pe naos şi alte două mai mici pe pronaos. Zidurile, construite din piatră de râu şi cărămidă, au la temelie o grosime de doi metri! Pronaosul este despărţit în două compartimente, inegale ca spaţiu, prin intermediul a doi stâlpi care susţin arce masive, ceea ce diferențiază biserica între celelalte ctitorii medievale munteneşti din secolul al XVII-lea. Altarul este boltit și păstrează până azi pictura lui Sava Henţia. 

Turnul-clopotniţă are nu mai puţin de 27 de metri înălţime şi este prevăzut la nivelul doi şi trei cu metereze de tragere, clopotele fiind la nivelul patru. 

Zidul de incintă, înalt de 5-6 metri, este construit din cărămidă şi piatră de râu şi e bine conservat. 

Casa Domnească este una de mari dimensiuni, fiind printre cele mai importante clădiri laice din Ţara Românească păstrate până astăzi. Opt încăperi, un pridvor mare destinat ospeţelor, dar şi ca spaţiu de recreere, două pivniţe, un foişor monumental. Pivniţa mare (10 pe 22,5 m) este împărţită prin trei piloni în şase compartimente egale. Pivniţa mică era destinată depozitării legumelor, dar şi ca refugiu în caz de primejdie.

Casa a fost concepută ca reşedinţă temporară a familiei domnitoare, loc de refugiu şi locaş monahal de rugăciune. 

Ansamblul a fost lovit de mai multe dezastre: puternicul cutremur din 1802 a avariat grav turlele bisericii şi parţial turnul de la intrare; în 1838, un alt seism devastator a adus stricăciuni clădirilor; la mijlocul secolului al XIX-lea aici a funcţionat o bibliotecă, aparținând arhimandritului Ghenadie Pârvulescu, cu un fond valoros de manuscrise şi documente, dispărute însă în incendiul din 1 decembrie 1855, care a distrus toate chiliile şi anexele.

Vocația culturală n-a fost însă înfrântă: în pronaosul bisericii, s-a înfiinţat prima şcoală a satului, unde copiii învăţau pe tăbliţe cu nisip.

În 1863, Mănăstirea Brebu a fost desfiinţată, deoarece rămăsese cu un singur monah și era într-o stare precară. Locașul de cult a devenit biserică de mir, iar casa a fost întâi destinată elevelor de la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti, apoi a fost pe rând sanatoriu, preventoriu, azil de bătrâni, iar din 1971, după două restaurări succesive, Muzeu de artă feudală.

În 2012, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mănăstirea a renăscut, cu obşte de maici şi rânduială călugărească, închizând un arc de timp de un veac și jumătate.

Icoane, straie, podoabe şi tipărituri inestimabile

Pictori români de prestigiu au poposit în Brebu: Sava Henţia a locuit aici în anii 1886-1904, găzduindu-l adesea şi pe Nicolae Grigorescu, pentru ca mai târziu, în 1908, Ştefan Luchian să imortalizeze peisaje, case, porturi populare, ansamblul medieval în care a locuit și să lase comunei un adevărat motto: „La Brebu, m-am închis în lumină”.

Muzeul are un senzațional fond bibliofil, cu primele tipărituri în limba română, cu litere chirilice, din Ţara Românească și Moldova: Îndreptarea Legii - Târgovişte, 1652, un important cod de legi pentru epoca Mateiană, Cazania lui Varlaam, tipărită la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi în 1643 sub domnia lui Vasile Lupu, Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1688, tipărită la Mănăstirea Snagov de către fraţii Radu şi Şerban Greceanu, multe altele.

În afara acestora, sunt prezentate exponate care atestă dezvoltarea agriculturii, meșteșu­gurilor și comerțului în secolele 17-18, înflorirea economică a Țării Românești în această epocă. Colecția mai cuprinde piese de artă bisericească, plastică și decorativă: icoane vechi, veșminte, costume boierești din catifea cu fir de aur și argint, podoabe și bijuterii de epocă.

Muzeul și colecția pe care o conține sunt în mare parte opera minunatului profesor Nicolae Simache, ctitorul muzeelor prahovene, o figură de-a dreptul legendară a culturii românești. După cum ne-a explicat muzeograful Răzvan Radu, piesele de patrimoniu din muzeu au fost preluate din depozitele Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. De la inaugurarea muzeului din Brebu, în 11 septembrie 1971, colecția a fost mereu îmbogățită prin achiziții, donații sau dăruiri. 

Anterior pandemiei, veneau destul de mulți oameni aici. După redeschiderea din 1 iunie 2020, numărul de vizitatori a crescut constant către valorile anterioare.

E și normal, căci locul chiar merită văzut!