Bucuriile şi tristeţile unui preot de ţară

Părintele Ciprian Chiriţoiu este un om tânăr, are doar 34 de ani. Dumnezeu i-a dăruit trei copii: Cristian, care este elev în clasa a III-a, Andreea (clasa a II-a) şi Măriuca, mezina, care s-a născut în urmă cu doar câteva zile. Copiii, tustrei, sunt frumoşi şi sănătoşi.

Şi pe plan profesional, părintele Ciprian Chiriţoiu este un om împlinit. Este preot paroh în Dărăşti, o comună aflată la doi paşi de Bucureşti. Neavând casă parohială, părintele şi familia sa locuiesc la bloc, într-un apartament cu trei camere din zona Luica-Giurgiului. Deci, tânărul preot are toate motivele să fie fericit. Şi chiar pare a fi. Totuşi, dincolo de privirea senină a părintelui Ciprian se ascunde ceva. Poate chiar tristeţe.

O poveste care începe la cutremurul din 1977

Părintele Ciprian a venit la Dărăşti în toamna anului 2002. "Am trecut de două ori prin faţa porţii şi nu mi-am dat seama că aici era biserica. Nu se vedea nimic. M-am dus până la gârlă, m-am întors, iar m-am dus, iar m-am întors. Când, în sfârşit, m-am lămurit, am înţeles de ce nu văzusem biserica. În curte era o baracă mai mare, ca un hambar, nişte grămezi de cărămizi sparte, o fundaţie înecată în bălării şi un cetăţean care păştea o capră. Atât."

Povestea Bisericii "Sfântul Nicolae" din Parohia Dărăşti- Filipescu începe (sau se termină) la cutremurul din 1977. Biserica (ridicată în 1880) nu s-a năruit, dar a fost puternic avariată. Poate nu atât de grav pe cât au considerat autorităţile locale, care s-au grăbit să o demoleze. Tot atunci a fost dărâmată şi clopotniţa.

Rămas fără biserică, preotul Serafim Moruzanu, păstorul celor 450 de familii ale parohiei, şi-a spovedit enoriaşii pe la casele lor. Botezurile, ba chiar şi cununiile erau oficiate tot în casele solicitanţilor. Abia prin â84-â85 s-a ridicat o capelă, de fapt o construcţie modestă, dreaptă ca un hambar.

La un an de la inaugurarea "hambarului" (deci prin 1986), dărăştenii au hotărât să facă o biserică nouă. Mai întâi, au comandat un proiect care i-a costat 40.000 de lei - o sumă mare pe atunci. Planurile nu au primit avizul Consiliului Culturii, fiindcă zona urma să fie sistematizată. Mai pe româneşte, comuna Dărăşti trebuia să fie rasă de pe suprafaţa pământului, fiindcă aici urmau să fie construite danele de acostare ale unui mare port, punctul terminus al Canalului Bucureşti-Dunăre. Din fericire, evenimentele din decembrie â89 au blocat acest proiect care, ulterior, a fost abandonat. Oricum, nesiguranţa i-a făcut pe oameni să nu mai înceapă ridicarea bisericii. Apucaseră doar să toarne o fundaţie, dar nu după proiectul care fusese comandat şi plătit, ci pe "amprenta" temeliei de la vechea biserică.

Părintele Moruzanu a trecut la cele veşnice în 1990. În locul său a venit preotul Florian Constantin. Şi el şi soţia sa erau dărăşteni get-beget, dar asta nu i-a ajutat cu nimic, ba chiar dimpotrivă.

Efectul "Caritas" asupra dărăştenilor

Odată cu venirea noului preot, oamenii din parohia Dărăşti-Filipescu au hotărât că trebuie neapărat să ridice biserica, dar posibilităţile lor materiale erau reduse. Pe vremea aceea jocul piramidal "Caritas" era în culmea gloriei. Credincioşii s-au înscris pe un tabel, au pus mână de la mână, iar suma obţinută au depus-o la "Caritas". Au apucat să-şi ridice "câştigul", adică suma iniţială multiplicată de şapte ori, dar din momentul acela au început problemele. Unii au venit cu pretenţii "modeste": "Domâle, eu am dat atât. Mie să-mi daţi banii pe care i-am pus la început şi puteţi să păstraţi "câştigul"". Alţii, înnebuniţi de-a binelea când au văzut bănetul venit de la Cluj, au mers mai departe: "Daţi-ne înapoi toţi banii: şi suma pe care am dat-o prima oară, şi "câştigul""!

A început un scandal, un adevărat război. Preotul Florian s-a trezit prins la mijloc între două tabere învrăjbite: pe de o parte rudele lui şi ale preotesei, de cealaltă parte restul credincioşilor. Parohia devenise un butoi cu pulbere. Între enoriaşi intrase dihonia. De supărare, părintele Florian a făcut infarct şi s-a prăpădit. Practic, a murit de inimă rea, în ziua de 6 martie 2002. Avea doar 47 de ani.

Părintele Ciprian a luat totul de la zero

Deci, cam asta a găsit tânărul preot Ciprian Chiriţoiu în septembrie 2002, când a venit ca să preia Parohia Dărăşti-Filipescu. "Balanţa" era negativă. Necazul cel mare al noului paroh era dihonia care intrase între enoriaşi. "În orice parohie există trei categorii de credincioşi: nucleul de bază (format din oamenii care vin duminică de duminică la Sfânta Liturghie), cei care vin rar la biserică şi, în sfârşit, aceia care nu-i calcă niciodată pragul. Ei bine, când am ajuns eu la Dărăşti, nici nucleul de bază nu mai exista, din cauza vrajbei", spune părintele Chiriţoiu.

Tânărul preot a avut nevoie de un an de zile ca să îi "adune" pe oameni în jurul său. Pentru asta nu a făcut nimic special, doar şi-a văzut de treabă. Mai întâi, s-a apucat să scoată la lumină capela. Ce-a făcut, ce n-a făcut, a reuşit ca interiorul să semene cu un lăcaş de rugăciune.

Apoi, le-a explicat oamenilor, chiar acolo, în capelă, ce paşi erau obligatorii ca să ridice noua biserică. "Practic, urma

s-o luăm de la zero. Proiectul, de pildă, trebuia armonizat cu normativele actuale. Dar autorul proiectului murise. Trebuia să găsim un altul care să-l preia, să şi-l asume. (…) Lumea mă privea cu neîncredere: "Ia uite şi la ăsta! Ne face el biserică!""… Proiectul a fost gata pe 1 septembrie 2003. Părintele Ciprian se gândise că ar fi ieşit mai ieftin dacă ar fi construit biserica apelând la "mâna de lucru" din parohie. Un specialist l-a adus la realitate: "Părinte, o biserică nu se poate face prin clacă!". Şi i-a recomandat o echipă din Joiţa cu care lucrează şi acum, după atâţia ani.

În ziua de 1 septembrie au început săpăturile. Inginerul care preluase proiectul i-a zis: "Părinte, dacă strângeţi vreo 60 de milioane, ne ridicăm binişor şi cu un metru de zidărie!".

Acest "metru de zidărie" era foarte important pentru viitorul noii biserici. Oamenii din parohie erau suspicioşi. "Domâle, când oi vedea zidăria începută, atunci donez şi eu nişte bani!" Lumea se săturase de gropi şi de vorbe. Voia să vadă că s-a înălţat ceva. Părintele n-a avut încotro şi a început să umble prin sat. Cam într-o săptămână a strâns cele 60 de milioane. În sfârşit, putea deschide şantierul.

O iniţiativă riscantă

Aşadar, pe şantierul bisericii din Dărăşti au venit meseriaşii. Până una-alta, trebuia scoasă temelia turnată de primii "entuziaşti". Operaţiunea s-a dovedit a fi extrem de dificilă, pentru că această fundaţie (de fapt, o centură) era numai beton armat. După vreo două săptămâni de muncă, cele 60 de milioane s-au terminat. Părintele Ciprian a intrat în panică.

Ipotecarea propriei case

Trebuia să facă urgent rost de bani. În disperare de cauză, tânărul preot a făcut o "mişcare" riscantă. S-a dus la o bancă, unde a contractat un împrumut de 100 de milioane de lei vechi, pe care l-a garantat cu apartamentul în care locuia cu cei doi copii, cu soţia şi cu soacra sa. Devenise dator vândut.

Suta asta de milioane a venit ca o gură de oxigen pentru şantier. Banii au asigurat continuarea lucrărilor pe timp de încă o lună de zile. La capătul acestui interval, fundaţia era aproape gata. (Ea pleacă de la o adâncime de doi metri. La bază, "talpa" are 180 cm şi până sus, deasupra solului, sunt trei trepte de îngustare.)

Faptul că părintele Ciprian şi-a ipotecat casa nu i-a impresionat foarte tare pe dărăşteni. Doar oamenii foarte apropiaţi de biserică şi de tânărul preot i-au apreciat gestul. Ceilalţi au continuat să fie rezervaţi, mulţi chiar nepăsători faţă de biserica pe care preotul o construia pentru ei, în ultimă instanţă. Pentru ei şi pentru copiii copiilor lor.

S-a terminat şi suta de milioane. Părintele Ciprian a început să caute cu febrilitate soluţii. Când credea că epuizase toate variantele, a primit un telefon de la un cunoscut. "Vă roagă părintele Vasile de la Nefliu să treceţi pe la dumnealui!" Preotul Vasile Pătraşcu era la curent cu planurile şi cu problemele tânărului său confrate de la Dărăşti. El era foarte respectat în zonă şi avea mulţi fii duhovniceşti. În câteva rânduri Ciprian Chiriţoiu îi ceruse sfatul, şi părintele Vasile fie i-l dăduse pe loc, fie îl îndrumase către persoanele competente. "M-am dus la părintele Vasile. El mi-a întins un plic în care erau 33.000.000 de lei vechi. "Uite, ia banii ăştia şi cumpără-ţi materiale, fiindcă ştiu că-ţi trebuie!" Părintele Vasile Pătraşcu a fost foarte aproape de mine şi m-a ajutat de multe ori. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără dumnealui!", mai povesteşte părintele Ciprian Chiriţoiu.

La capătul puterilor

Într-adevăr, preotul Vasile Pătraşcu ocupă un loc special în inima părintelui Ciprian.

Materialele de construcţie le-a luat de la o firmă care a avut curaj să le dea pe datorie. La data scadentă, părintele venea cu banii şi achita transportul. Donaţiile de la credincioşi erau mici. Când preotul, presat de termenele de plată, mergea pe la oamenii din sat, abia se strângeau 10-15 milioane, sume insuficiente pentru facturile uriaşe pe care le avea de plătit. De câteva ori, tot părintele Vasile Pătraşcu l-a scos din încurcătură: când venea scadenţa, pr. Ciprian Chiriţoiu se ducea la Nefliu şi pr. Pătraşcu îi dădea banii de care avea nevoie ca să-şi achite datoria. Odată, când îl ştia la mare ananghie pe tânărul său coleg, părintele Vasile a venit la Dărăşti şi i-a dat 3.000 de dolari pe care îi strânsese ca să facă un cavou pentru familia sa. La câtva timp, preotul Vasile Pătraşcu a trecut la cele veşnice şi a fost înmormântat într-o groapă obişnuită.

După ce a plătit creditul pe care îl luase de la bancă, părintele Ciprian a mai făcut un împrumut în nume personal. De data asta, a luat 100 de milioane de la o rudă de-a preotesei. Cu banii aceştia s-a plătit primul transport de cărămidă.

L-am întrebat pe părintele Ciprian dacă primăria comunei contribuie cu ceva. "La un moment dat, primăria mi-a promis că mă ajută cu 100 de milioane. "Părinte, la 1 ianuarie, când facem bugetul, 100 de milioane vor fi puse deoparte pentru biserică!" Le-am zis: "Vreau să cumpăr nişte materiale acum, la începutul lui decembrie. Le iau sub formă de împrumut şi le achit când îmi daţi banii. Pot conta pe dvs.?" "Da, părinte, la începutul lui ianuarie aveţi banii, staţi fără grijă!" Aşa am făcut. M-am dus, am luat materialele de care aveam urgent nevoie şi m-am angajat să le achit la începutul lunii ianuarie. Când a venit scadenţa, am sunat la primărie. "Părinte, suntem încurcaţi, fiindcă, uite, n-a venit bugetul, că nu s-a aprobat." "Când se aprobă?", i-am întrebat. "La începutul lui februarie." Furnizorul de materiale mă pisa cu telefoanele. "Părinte, ce facem cu datoria?" "Domnilor, în februarie se aprobă bugetul primăriei şi vă dau banii."

A venit şi februarie. "Mi-aţi aprobat banii?" "Părinte, pe mata te-am âprinsâ abia în trimestrul al II-lea!" Atunci m-am îmbolnăvit. Am clacat. Am avut o perioadă în care am fost bolnav, în sensul propriu al cuvântului. A trebuit să merg din nou prin sat, pe la oameni. Cu chiu, cu vai, am reuşit să strâng banii şi mi-am plătit datoria, dar de atunci n-am mai văzut marfă pe credit de la firma aceea."

Părintele nu-şi mai fixează targeturi

De când a preluat Parohia Dărăşti-Filipescu, părintele Ciprian Chiriţoiu a muncit din greu şi a trecut prin multe momente dificile. L-am întrebat cum a reuşit să-şi păstreze "seninătatea". "V-am spus că într-o zi am clacat. După patru ani de zbucium, m-am prăbuşit şi fizic, şi psihic. Am avut noroc cu soţia mea şi cu copiii, care mi-au stat alături şi m-au susţinut. Dar a trebuit să mă "resetez", să mă reconstruiesc. Am fost nevoit

să-mi revizuiesc şi să-mi refac modul de a privi lucrurile şi de a evalua oamenii. Şi am început să ţin cont de ce mi-a spus odată părintele Vasile: "Cipriane, mai lasă lucrurile şi-n seama lui Hristos! Nu poţi să faci totul de unul singur. Lasă că, la vremea lor, va avea grijă Dumnezeu să se rezolve toate!". Aşa şi fac. Fac în fiecare an atât cât pot, fără planuri. Ştiu unde trebuie să ajungem: să finalizăm biserica. Dar asta, când s-o putea. Nu mai forţez lucrurile. Nu-mi mai propun targeturi: "Anul ăsta facem asta, cu orice preţ!". Nu. Şi am mai descoperit ceva, un lucru foarte important, poate cel mai important: nu trebuie să-ţi pese ce părere au alţii despre ceea ce faci tu, atât timp cât ei nu se implică! Dacă pui la inimă vorbele celor ce stau pe margine cu mâinile încrucişate, eşti terminat. De asta v-am spus că a trebuit să mă reclădesc, să mă reconstruiesc de la zero."

Epilog

Biserica ridicată de părintele Ciprian este impresionantă, chiar aşa cum arată acum. Turla mare are o înălţime de 20 de metri. Între fundaţie şi cornişă au fost turnate nu mai puţin de şase centuri de rezistenţă. Consiliul Judeţean Ilfov i-a promis preotului că anul acesta îl va sprijini cu două miliarde de lei vechi. "Cu banii ăştia aş putea să "mă mut" în ea! Aş pune ferestrele şi "asteralele" la turle, aş fixa sistemele paratrăsnet şi aş monta instalaţia de încălzire a bisericii. Interiorul este tencuit deja, deci, aş putea intra în ea!", este speranţa părintelui Chiriţoiu.

Ar mai rămâne de pictat pe dinăuntru şi de tencuit pe dinafară. Dar părintele este tânăr şi are timp să le facă pe toate. E drept, el a renunţat să-şi mai propună target-uri, dar cred că Dumnezeu este mulţumit de ce mândreţe de biserică a construit şi sigur vrea să o vadă pusă la punct.