Bunici de închiriat

Lipsurile materiale care îi copleşesc pe cei mai mulţi pensionari îi determină pe unii dintre aceştia să caute soluţii de unii singuri. Dacă o parte dintre ei preferă să muncească cu jumătate de normă (cazul bătrânilor de la oraş), să cultive pământul cât să-şi liniştească foamea, alţii, categoria veteranilor şi a văduvelor de război, îşi plimbă, de nevoie, bătrâneţile în vagoane de tren. Beneficiari ai tichetelor de călătorie gratuite, bătrânii au dreptul la însoţitori, pe care îi aleg dintre călătorii ocazionali. De la aceştia primesc, de regulă, jumătate din costul unui bilet întreg de călătorie, cât să le ajungă pentru mâncare şi pentru lemne de foc, la iarnă.

Nicolae Prodan este veteran de război, are 87 de ani şi o mână lipsă. Bătrânul face parte din „garda veche“ a pensionarilor voiajori, prezenţi la orice oră din zi şi din noapte în Gara de Nord. „Prodan vasluianul“, după cum îl poreclesc bunicii din gară, îşi „racolează“ clienţii de la ghişeele de bilete. „Mergeţi la Iaşi? Ori la Cluj? Nu vă costă decat 350 de mii, bani vechi, atât. Ne înţelegem noi, că oameni suntem“, spune convingător moş Prodan.

„Poate pe lumea ailaltă n-or mai fi trenuri“

Chiar dacă este refuzat, nu se lasă cu una cu două, întreabă în stânga şi-n dreapta până găseşte cel puţin trei însoţitori spre Iaşi. Ştie că dacă nu este insistent ajunge acasă cu traista şi buzunarele goale. Despre baba lui, bolnavă la pat, spune : „O să mă sfădească şi bine nu mi-o fi. Toată viaţa ei a avut gura mare, de nu i-am putut-o stăpâni nicicum. Acuâ, parcă e mai arţăgoasă ca în tinereţe şi pofticioasă, nu mai zic. Când ajung mă caută în traistă să vadă dacă i-am adus cartofi subţiri prăjiţi la pungă“. Chipsuri. Moş Nicolae îşi vede de suflet, mănâncă la ore fixe, că doar „mâncarea ne ţine în viaţă şi ne dă putere“, după cum singur susţine. Îşi aranjează pe o bucată de pâine două felii de salam, crestate cu un briceag, o roşie şi înfulecă cu poftă cu ochii pe ceas. Stropeşte ospăţul cu câteva gâturi de ceai făcut acasă şi „la treabă cu mine, că nu-i timp de stat“.

E grijuliu cu însoţitorii, pe care îi asigură că n-au de ce să-şi facă probleme din cauza naşului, „îi de-al nostru, ştie ânealui despre ce e vorba. Ne cunoaştem“.

Pensionarul se laudă că a văzut toată ţara de trei ani de când e pe „traseu“: „Am făcut kilometri întregi de la Iaşi la Bucureşti, la Timişoara, Cluj, Constanţa. Dacă în tinereţe nu m-am putut plimba, ca aşa au fost vremurile, mă plimb acuâ cât mă mai ţine Dumnezeu. Poate pe lumea ailaltă n-or mai fi trenuri…“.

Deşi cu părul fulguit, veteranul are o agilitate fizică şi o luciditate a minţii cu care puţini de vârsta lui, ba chiar dintre cei mai tineri, se pot lăuda. Îşi poartă cu mândrie de-coraţiile de război la piept, înfipte în haina ponosită, pălăria pe o parte a creştetului şi mâna sănătoasă încleştată pe trăistuţa bleumarin, de frica boschetarilor, „bălăriile ţării“, după cum îi stropşeşte moş Prodan. La un Ajun de Crăciun i s-a întâmplat să fie jefuit de un boschetar bătrân, fost profesor universitar, care l-a lăsat fără nici un ban. I-a furat traista şi a fugit cu ea. De-atunci nu l-a mai văzut în Gara de Nord. I-au luat alţii locul în scurt timp. Mai răi, mai flămânzi şi cu ochi ageri, de hiene.

Transnistria via Turda, povestea unei refugiate

„Trenul accelerat 1.661 în direcţia Buzău, Focşani, Bârlad, Vaslui, Iaşi va pleca din staţie de la linia a noua, la ora 12:00.“

Vocea piţigăiată din difuzoare îi dă de înţeles veteranului că e cazul să se îndrepte spre peron. În locul lui îşi face apariţia o băbuţă îmbrobodită, cocoşată de o plasă mare de rafie, care întreabă iscoditor pe oricine îi iese în cale: „No, aveţi drum în partea Clujului?“. Tanti Ludmila, refugiată din Transnistria, e bucuroasă că are cu cine vorbi. Povesteşte dintr-o suflare despre viaţa ei amărâtă, despre căsuţa dintr-un sat de lângă Turda şi despre soţul ei, măcinat şi acum de amintirile războiului. Chiar dacă îi este greu să fie mai tot timpul pe drumuri, bătrâna mărturiseşte că aşa mai scapă de „urât şi de gânduri negre şi mai ştiu şi eu ce e în lume. De 14 zile tot pe drumuri mi-s. Mănânc ce-apuc şi dorm numai în tren, că în gări mi-i frică de bandiţi. Cu banii câştigaţi de la oameni îmi iau de mâncare şi strâng pentru lemne de foc, pentru la iarnă, dacă n-am copii să mă ajute şi pe mine. Noroc cu bărbatul care a fost în război de am bilete gratuite, că altfel muream de foame“. Bătrâna spune: „Omul care se naşte necăjit, tot necăjit piere“ şi rememorează anii petrecuţi în Transnistria când, copil fiind, era atât de săracă încât mânca până şi cojile de la cartofi, fierte şi amestecate cu făină de porumb. O viaţă a fost chinuită, dar nu a ştiut-o nici vântul, că nu a avut cui spune. Cu bărbatul ei a trăit puţin în tinereţe. Când le-a fost şi lor mai bine atunci l-au luat la război. S-a întors după un timp, dar nici până în ziua de azi nu mai este omul care a fost odată. Acum, după atâta timp, se trezeşte noaptea şi începe să vorbească de unul singur despre camarazii lui seceraţi de puştile inamicului. Le vede feţele tumefiate, le aude strigătele de ajutor. Îi boceşte pe fiecare în parte şi îşi blestemă zilele. Fără picioare nu mai poate trăi, nu acceptă să fie întreţinut, să fie martor la sărăcia care îi duce încet dar sigur, spre pierzanie, pe el şi baba lui. Îşi mai alină durerea la corul bisericii, unde cântă de când era copil. Este singurul loc în care are sentimentul că poate fi de folos, mai ales când îi vede pe credincioşi cum îl ascultă cu ochii închişi, vrăjiţi de vocea bărbatului cu picioarele amputate. Mătuşa plânge. Nu mai spune nimic. Îşi aranjează banii într-o batistă curată scoasă din ia înflorată.

Pentru un drum dus spre Cluj, bătrâna câştigă de la un singur însoţitor 35-45 lei - preţul a opt ore de drum ane-voios, cu pericole şi rău-voitori la tot pasul.

Bătrânii noştri, bătrânii lor

Muşterii se găsesc la orice pas şi fiecare caută să facă o afacere cât mai bună pe spatele bunicilor călători. Părerile de rău şi invectivele unora la adresa puterii, nu le rezolvă cu nimic situaţia. Cei mai mulţi dintre veterani au obosit să se mai tânguiască că pensia este mică, hrana puţină şi rea, lemnele de foc lipsă, la fel şi medicamentele. Preferă să-şi găsească loc cât mai ferit în compartiment şi să asiste muţi la discuţiile celorlalţi. Mai rostesc câte un „mulţumesc“ sau „bodaproste“ când li se oferă un biscuit sau un măr de ronţăit. Din când în când îşi mai afundă ochii aproape orbi în tuşul ziarelor.

Marginalizaţi de societate şi, uneori, de propriile familii, bătrânii noştri nici nu-şi pot imagina cum e să se bucure de facilităţile de care beneficiază vârstnicii din ţările civilizate: vacanţe, servicii me-dicale ofertante, protecţie socială adecvată, abonamente gratuite pentru transport, la teatru sau muzee. Ei se mulţumesc cu câteva sute de mii, şi alea vechi, cât să-şi astâm-pere stomacul. Nicolae Prodan şi tanti Ludmila sunt doar două exemple ale unei asemenea categorii de oameni măcinaţi de sărăcie, boală şi de grija stresantă a zilei de mâine.

▲ Ce spune legea

Conform literelor a), c), e) şi a paragrafului 2 al literei k) din articolul 16 din Legea nr. 44/1994, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 28 octombrie 2002, „veteranii decoraţi beneficiază de câte 12 călătorii gratuite, dus-întors, sau 24 de călătorii simple, în cursul unui an calendaristic, la clasa I pe calea ferată, la tren de orice rang. Veteranii de război decoraţi cu Medalia «Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial, 1941-1945», cei nedecoraţi, precum şi văduvele de război au dreptul, în cursul unui an calendaristic, la 6 călătorii interne gratuite, dus-întors, sau la 12 călătorii simple pe calea ferată, la tren de orice rang. Generalii şi ofiţerii călătoresc la clasa I, iar ceilalţi veterani de război, decoraţi cu Medalia «Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945», cei nedecoraţi, precum şi văduvele de război, la clasa a II-a. În cadrul numărului de călătorii stabilit pentru titulari, aceştia le pot folosi şi pentru însoţitori“.