Câini fără stăpân, ajutor terapeutic pentru orfanii de la Centrul „Sfântul Andrei“

„Câini pentru Oameni“ este primul proiect de terapie asistată de câini din ţară, iniţiat, în 2004, de Fundaţia pentru protecţia animalelor „Vier Pfoten“, România. Ca urmare a susţinerii din partea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi de Protecţia Copilului, sector 6, opt copii de la Centrul de plasament „Sfântul Andrei“, din Bucureşti, au parte de binefacerile acestui tip de terapie. Potrivit unei statistici realizate de specialiştii asociaţiei, în perioada 2004-2008, peste 30 de copii din cinci instituţii de profil au înregistrat rezultatele pozitive ca urmare a implementării proiectului. De asemenea, pe lângă instruirea câinilor de terapie, echipa fundaţiei este singura din ţară care foloseşte foşti câini fără stăpân pentru acţiuni de căutare şi salvare.

Titel are 13 ani şi locuieşte la Centrul de plasament pentru copii cu dizabilităţi „Sfântul Andrei“, sector 6, Bucureşti. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că părinţii l-au părăsit de mic, refuzând orice contact cu el, Titi suferă de retard psihic. Şi nu este singurul orfan cu deficit mintal de la „Sfântul Andrei“. Asemenea lui mai sunt şi alţi micuţi, la care se adaugă cei diagnosticaţi cu sindrom Down şi cei cu autism, în general copii cu dificultăţi majore de învăţare şi de înţelegere. Sunt copiii nimănui, care, pentru o perioadă determinată (până la 18 ani), îşi găsesc găzduire, îngrijire, hrană, educaţie, consiliere în instituţia ocrotită de sfântul creştinător al neamului românesc. După ce îi cunoşti, fără a fi mare specialist îţi dai seama că aceşti copii au nevoie de foarte mult ajutor, de răbdare, de sprijin emoţional, de afecţiune. Pe lângă efortul depus de îngrijitorii, psihopedagogii şi psihologii care le sunt alături zi de zi, se adaugă, de două ori pe săptămână, contribuţia benefică a câinilor de terapie şi a instructorilor de la „Vier Pfoten“.

Potrivit specialiştilor asociaţiei, valoarea terapeutică a unui animal constă în uşurinţa cu care comunica cu oamenii, în speţă, cu pacienţii care suferă de dizabilităţi emoţionale. Ca urmare a relaţiei între om şi câine, succesul terapiei asistate de animale este, de cele mai multe ori, garantat.

În relaţia cu cei mici se mizează pe motivaţia pe care o oferă câinele

Echipa de terapie, coordonată de psihologul Victor Chitic, este formată din maidanezii Ţuca, Gigica, Marin şi instructorii Ema, Michi, Cosmin şi Loredana. Opt copii de la Centrul „Sfântul Andrei“ îşi aşteaptă săptămânal câinele terapeut, însoţit de dresorul său.

Titel este unul dintre copiii asistaţi. În fiecare zi de marţi, timp de o oră, Gigica şi Ema îi sunt alături. Revederea este de fiecare dată înduioşătoare. „Gigicaaaaa. Ai veniiiit?!“, strigă Titi, după care îşi îmbrăţişează prietenul patruped, care seamănă cu o mangustă. Câinele răspunde imediat gestului de afecţiune - dă din coadă, latră, se gudură şi aleargă în jurul micuţului. În camera de terapie se creează o atmosferă destinsă, de bună dispoziţie şi joacă, datorată în primul rând animalului, dresat să intervină doar în momentele-cheie ale lecţiei. Terapia se bazează pe joc şi constă exclusiv în desfăşurarea activităţilor care să redea micuţilor aprecierea de sine.

„Rolul meu este să coordonez munca dresorilor şi să gândesc anumite exerciţii şi activităţi care pot fi folosite pe anumite domenii funcţionale. Obiectivele pe care ni le propunem în lucrul cu cei mici le stabilim de comun acord cu personalul specializat de la centru. Încercăm foarte mult să mizăm pe câine şi pe motivaţia pe care o oferă acesta. Câinele este o noutate pentru ei, o provocare senzorială, dar şi un stimul care să le îmbunătăţească calităţile motrice“, spune psihologul Victor Chitic, după care priveşte înspre dresor, câine şi copil, care stau cu toţii în jurul unei măsuţe albastre. Cât timp băiatul şi Ema lucrează pe culori, grupează mulţimile de obiecte, identifică mărimea, forma, numărul obiectelor, câinele aşteaptă culcat.

O prietenie

Titel nu-şi poate menţine foarte mult atenţia la instructor şi, de câte ori strigă numele prietenei patrupede, aceasta se ridică în două labe, latră de parcă i-ar vorbi şi îl aţâţă la hârjoană. Pauza se încheie curând, după ce câinele primeşte o bucată de crenvurst şi ia, din nou, poziţia culcat.

Titi se întoarce la culorile sale. Spre satisfacţia instructoarei, care îl încurajează la fiecare răspuns corect, copilul recunoaşte culorile cuburilor de pe masă şi ale obiectelor din jur. Băiatul are mereu nevoie de confirmări; cu ochii atenţi când la Ema, când la psihologul Chitic, el se complimentează singur: „Am ştiut culorile!“.

Însă memoria de scurtă durată nu-l ajută. Cu aceeaşi promptitudine cu care a răspuns corect, la un nou exerciţiu, greşeşte flagrant. „Cum e cerul?“, întreabă instructoarea. Copilul răspunde: „Ro…ga…ne…alb“.

În jocul cu cercurile din plastic intervine Gigica. Copilul trebuie să identifice şi să grupeze cercurile pe culori şi apoi să le numere. O parte din cercuri le pune pe gâtul animalului, iar cealaltă parte pe gâtul înalt al unei raţe din plastic.

Bucuria copilului este ca la final să hrănească animalul. Îi taie bucăţi mici de crenvurst cu foarfeca şi i le dă, pe rând, de unul singur, după care îndeamnă căţeluşa să latre în semn de mulţumire şi bucurie pentru răsplata primită. Gigica, supusă, latră la fiecare înghiţitură (tot să fi fost vreo 20 de bucăţi), spre amuzamentul tuturor.

Procesul didactic este văzut ca o joacă

În tot acest timp, într-o altă cameră, Elena, o fetiţă de 11 ani face terapie cu Marin şi instructoarea Lori, asistată de Michi. „În cazul Elenei, urmărim dezvoltarea limbajului. Iniţial, a lucrat cu Ţuca, acum lucrează cu Marin tocmai pentru a creşte capacitatea de adaptare. Dacă lucrurile ar fi rămas la fel, nu ar mai fi fost nici un beneficiu terapeutic. S-a dezvoltat frumos în urma relaţiei cu Ţuca, dar trebuie să înveţe că în viaţă lucrurile se mai schimbă şi trebuie să se adapteze la lucruri noi“, adaugă Victor Chitic.

După ce trece prin camera lui Titel, atrasă de lătratul câinelui, fata este condusă de Marin şi de dresoarea Lori în dormitor. Nicu, un băiat tot cam de vârsta Elenei, se vede printr-o uşă întredeschisă cum poartă la pas un câine cu părul roşcat. Nu a terminat încă terapia cu Ţuca, câinele dresat de Cosmin. Copilul are retard şi o hiperacti-vitate motrică. Nicu este foarte grijuliu cu câinele, de care s-a ataşat rapid. La fel ca şi Titel, la finalul lecţiei Nicu are voie să facă exerciţiul preferat cu patrupedul. Este simplu; el se ascunde şi Ţuca trebuie să-l găsească. Animalul nu dă niciodată greş şi îl găseşte pe băiat oriunde s-ar ghemui. Pentru că Ţuca a fost dresată şi pentru acţiuni de căutare-salvare, ori de câte ori îl descoperă pe Nicu, în poziţia ghemuit, latră, semnalizându-i astfel instructorului că a găsit „victima“. „La toţi cei trei copii, terapeuţii sunt interesaţi să dezvolte asertivitatea (n.r., termen introdus recent în literatura de specialitate care denumeşte o comunicare eficientă, respectiv, o conduită optimă). Câinele nu ascultă decât dacă primeşte comenzi pe ton ridicat, puternic. De asemenea, îşi mai doresc corectarea pronunţiei. Se fac lucruri simple cu ei, însă mereu trebuie găsite soluţii pentru a le putea face cu câinele, astfel încât să fie mai distractiv pentru copil şi procesul de învăţare să nu pară unul dificil, greoi, plictisitor.

Acesta este, de fapt, un proces didactic, care nu prea le face plăcere, dar în momentul când activitatea este văzută ca o joacă, nu mai simte ca pe un efort. Spre exemplu, mie îmi place foarte mult ce fac şi de aceea activitatea pe care o desfăşor nu o resimt ca pe o muncă. La fel e şi cu cei mici“, spune Victor Chitic.

Echipa

Instructorilor nu le place să vorbească foarte mult despre ceea ce fac, preferă să demonstreze acţionând. Ce-ar fi de spus, totuşi, despre dresori? Sunt oameni cu suflete mari cărora le pasă. De oameni, dar şi de animale. Sunt răbdători, calmi, calzi, atipici pentru cei mai mulţi, pentru că trăiesc într-o lume diferită, în care cel de alături ocupă întotdeauna primul loc.

Câinii terapeuţi cu care lucrează au fost selectaţi cu mare atenţie, după care au fost incluşi într-un program de pregătire, urmat de o serie de examene obligatorii. Toţi câinii folosiţi la acţiunile de terapie au fost lipsiţi de stăpân. Acum, după ce li s-a dat şansa unei vieţi mai bune, ei înşişi oferă multă afecţiune, devotament şi bucurie pacienţilor asistaţi. Oferă şansă. Cei trei patrupezi demonstrează cu fiecare zi că un câine poate fi un prieten adevărat.

Despre Gigica, Victor povesteşte că anul trecut a fost găsită cu picioarele rupte. După o perioadă de recuperare îndelungată, a devenit câine de terapie şi unul dintre cei mai buni câini de căutare, spre mândria Emei, instructorul cu care lucrează.

Marin este preferatul copiilor, care participă la demonstraţiile echipei „Vier Pfoten“, dar şi ale celor din centrele de plasament, beneficiare ale proiectului de terapie. În echipa „Câini pentru Oameni“ a intrat în august 2007. Momentan lucrează cu Michi şi se dovedeşte unul dintre cei mai talentaţi câini de terapie.

Ţuca a fost adoptată dintr-un adăpost din Bucureşti. A suferit de boala lui Carre, numită popular „jigodie“, însă acum este vindecată şi suficient de puternică şi pregătită cât să-i convingă pe instructori că poate face faţă cerinţelor proiectului de terapie şi ale celui de căutare-salvare. A lucrat cu Ema, Vlad, Andreea, iar acum se înţelege de minune cu noul instructor, Cosmin.

Progrese notabile pentru 30 de copii cu dizabilităţi

„Câini pentru Oameni“ este primul proiect de terapie asistată de câini din ţară, iniţiat, în 2004, de organizaţia „Vier Pfoten“, România. În cadrul programului, câini fără stăpân sunt instruiţi de dresori experimentaţi pentru terapie, iar alţii - pentru căutare-salvare.

Prima operaţiune de căutare şi salvare la care au participat maidanezii de la „Vier Pfoten“ a avut loc în iunie 2007, în cazul accidentului de la fabrica Vulcan. Ema îşi aminteşte că atunci s-a lucrat cu patru câini: Marta, Mica, Codruţ si Negruţa.

Scopul demersului „Câini pentru oameni“ este ameliorarea stării de sănătate şi îmbunătăţirea vieţii persoanelor cu dizabilităţi, dar şi schimbarea mentalităţii oamenilor cu privire la câinii fără stăpân.

În perioada 2004-2008, peste 30 de copii din cinci instituţii de profil au beneficiat de acest proiect. Iată şi câteva rezultate obţinute, ca urmare a terapiei asistate de animale: îmbunătăţirea comunicării verbale, a stimei de sine, a abilităţilor motorii fine şi grosiere, reducerea stării de anxietate, a sentimentului de singurătate, diminuarea tendinţei de izolare socială, valorificarea memoriei de lungă sau de scurtă durată, intensificarea acţiunilor cu ceilalţi şi cu personalul etc.

„Dragostea e ca lumina - se răspândeşte egal, în toate părţile“

În România, fundaţia a fost înfiinţată în anul 2000. „Vier Pfoten“ este o organizaţie internaţională pentru protecţia animalelor care are birouri în Germania, Austria, Olanda, Elveţia, România, Bulgaria, Africa de Sud, Anglia şi Ungaria. Membrii săi îşi desfăşoară activitatea oriunde animalele au nevoie de ajutor. Fundaţia luptă pentru respectul pentru toate formele de viaţă, acceptarea faptului că animalele sunt fiinţe cu trăiri proprii şi care au dreptul de a trăi potrivit necesităţilor lor.

Ca urmare a unei colaborări cu fundaţia din România, Mihai Vasile a ţinut să precizeze în pagina electronică a „Vier Pfoten“: „Experienţa pe care am avut-o cu ei m-a făcut să mă reconsider. Ceva înăuntrul meu s-a schimbat profund şi am început să înţeleg lucrurile din jur altfel, de când m-am surprins că nu mai priveam animalele doar zâmbind, de la distanţă - deja realizam cu toată fiinţa mea ca şi ele sunt fiinţe, la rândul lor. Şi că, de fapt, respectul şi afecţiunea pentru oameni dimpreună cu respectul şi afecţiunea pentru animale nu se exclud, ci se completează. Asta îmi aduce aminte când, copil fiind, am întrebat-o înciudat pe mama cum poate să ne iubească şi pe mine, şi pe frate-meu, şi pe sora-mea la fel de mult. M-a luat în braţe şi mi-a spus, zâmbind, ca dragostea e ca lumina - se răspândeşte egal, în toate părţile“.