Călugăriţa din mijlocul oraşului

O văd ieşind pe uşă, cu un oftat uşor. E obosită. Nu s-a odihnit destul. E dimineaţă, frig, întuneric, iarna se luminează târziu. Se grăbeşte să prindă un tramvai mai gol, altminteri… de câte ori n-a călătorit stând într-un picior pe scara îngheţată! Merge la Tipografie. Tipăreşte cărţi sfinte: Biblia, Ceaslovul, Dogmatica şi încă… Lucrează cu dragoste la ele şi cu bucurie; e prima cititoare, s-ar zice, a cărţilor tipărite de ea, la tipografia Patriarhiei. "Ce frumos scriu Sfinţii Părinţi în Filocalie!", îmi spune, când vine acasă. Apuc să citesc când trece foaia prin faţa mea, pe rotativă. Şi părintele Stăniloae… Preot mare. Şi e atât de blând, de smerit!

Munceşte cu râvnă, fără preget! De cele mai multe ori nu ţine seama de pauza de masă.

"Mai stai, "maică"! Mai ia un pic de răgaz! O să ne strici norma", îi spun cu dragoste colegele.

A fost soră la Mănăstirea Vladimireşti timp de trei ani.

În al treilea an de ascultare, maica stareţă Veronica a anunţat-o să se pregătească pentru ziua cea mare, când are să devină maică. S-a bucurat, s-a pregătit, dar ziua aceea n-a mai fost. A fost o alta, care a zădărnicit un vis şi o chemare…

Le-au ridicat de la chilii cu Miliţia. Li s-au dat foi de drum şi au fost trimise fiecare la casele lor, cu poruncă aspră: "Să nu poarte nimeni rasă"!...

După terminarea lucrului, la tipografie, nu vine acasă. Se opreşte la Mănăstirea Antim, la Vecernie, sau ia metroul şi maşina de Cernica, se duce la părintele Argatu. Stă la Vecernie şi la rugăciunile de dezlegare ale sfinţiei sale. Putere mare! Multă lume aşteaptă la uşa chiliei, să se facă şi cu ei minunea. Mulţi oameni, în impasuri grele, bolnavi, chinuiţi de cel rău.

Uneori se duce încărcată cu cărţi sfinte, comandate de părintele, pe care sfinţia sa le dăruieşte credincioşilor. Le cumpără de la magazinul cu obiecte de cult, din coasta Patriarhiei, se încarcă cu câte poate ţine, şi le duce; pe arşiţă, pe ploaie, pe gheţuş, nu-şi precupeţeşte puterile. Uneori, achitând cărţile, părintele îi dă mai mult, vrând poate să-i răsplătească efortul; dar ea nu se învoieşte. Cumpără pe ei alte cărţi şi i le duce.

Dar nici de la Cernica nu vine acasă. Se duce întins la Biserica "Sfântul Silvestru", la părintele Galeriu. I-a fost duhovnic de la 14 ani, când părintele slujea la Ploieşti, de unde este şi ea. De la sfinţia sa a luat binecuvântare când, la 19 ani, a plecat la mănăstire.

E lume multă la părintele Galeriu. Slujba ţine până târziu. Mai sunt şi predicile lungi şi, după ele, spovedaniile… Sunt mulţi tineri, suflete în cumpănă, dezorientate, cu nevoie de sprijin. Răbdarea părintelui e fără margini. Ca şi dragostea lui.

Se face noapte şi ea are drum lung până acasă. Dar nu ţine seamă de asta; la Dumnezeu nu sunt distanţe, nici limite de timp.

Stau la fereastră, seara târziu, şi măsor cu privirea lungul drumului înzăpezit; s-o văd când vine. Stau şi privesc cu

inima strânsă. Se întâmplă atâtea!... Apare într-un târziu, cu faţa luminoasă, toată numai zâmbet. Râde şi uşa când apare ea. Aduce atâta viaţă, atâta pace şi putere, atâta încredere! Nici urmă de oboseală. Mănâncă ceva fugar şi povesteşte. "De ce? - mă dojeneşte. Mie nu mi-e frică de nimic. Maica Domnului este cu mine."

Minunea

Îi simt prezenţa ca pe o bucurie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu.

O prietenă de-a noastră, tânără, este necăjită că nu poate ţine sarcina. A pierdut-o în câteva rânduri. "Maica" a hotărât: "Să ne rugăm! Ne ajută Maica Domnului!".

Se duce în fiecare zi, după serviciu, la Biserica "Grădina Icoanei" şi se roagă împreună cu părintele Ioan Popescu la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Ţine pentru asta posturi negre. Are o credinţă simplă, dar clară şi puternică. Nu se îndoieşte. Cu inimă fierbinte şi cu dragoste.

Într-adevăr, Maica Preacurată s-a milostivit şi i-a dăruit prietenei noastre o fetiţă. După un timp m-a vestit că i-a dăruit Măicuţa Sfântă iarăşi o fetiţă. De-ar putea afla vestea asta şi sora mea! Dar… cei "plecaţi" ştiu mai mult decât noi!

Pentru câţi nu s-a rugat ea, acolo, la Biserica Icoanei, alături de părintele bătrân, jertfelnic, care în vremile de restricţii aprige îngheţa de frig, ziua întreagă, în biserica fără foc... Jertfe pentru repararea sfântului lăcaş! Păstrez ca amintire mănunchiurile de bilete ale celor pentru care se ruga. Răspunsul îmbucurător era răsplata ei. Multe minuni a făcut Măicuţa Domnului.

Dar o minune s-a întâmplat cu ea însăşi, într-o zi.

Era toamna anului 1994, în preajma sărbătorii Sfântului Dimitrie, sfântul la racla căruia urca zilnic, de jos, de la tipografie, să se roage. Lipseam de acasă, eram la Ploieşti, unde îngrijeam de o soră a noastră ţintuită la pat. O vecină mă anunţă prin telefon că "maica" a făcut un accident vascular. Plec degrabă la Bucureşti şi o găsesc, într-adevăr, schimbată: avea vorba împiedicată şi mersul greoi - un accident vascular mai uşor, repetat a treia oară. Cu 11 ani în urmă avusese unul foarte grav.

Am internat-o la Municipal şi am rămas lângă ea trei zile, întrucât, lucru de mirare la ea, m-a rugat să nu plec pentru că are o nelinişte şi o teamă inexplicabile.

După ce s-a mai liniştit şi s-a învoit s-o las singură, am revenit la Ploieşti, la cealaltă soră, dar după numai două zile aflu că starea ei s-a agravat foarte mult. Mă întorc la Spitalul Municipal şi mă înspăimânt. Era agitată, cu o faţă chinuită, umbla continuu prin salon, în neştire, spunea cuvinte neînţelese, rupea tot ce-i cădea sub mână.

"Demenţă senilă", îmi spune doamna doctor Maria Ionescu. "Trebuia să vă aşteptaţi la asta… la al treilea accident vascular… Nu mai avem ce-i face. Tomografia arată că sunt atinşi centrii talamici. Nu mai avem ce să-i facem! Internaţi-o într-un azil-spital. Este irecuperabilă!"

Buna, blânda mea soră! Scump suflet curat şi jertfelnic! Cum s-o duc, cum s-o las într-un azil?! Cum?! Mă rog cu disperare, strigând, implorând.

Un prieten medic, credincios, gata să sprijine pe cei în suferinţă, mă ajută s-o aduc acasă. Îi administrează tranchilizante în doze mari, dar agitaţia continuă. Bate tare în uşă, strigă, se luptă cu noi, vrea să plece, vecinii îmi cer s-o duc de acasă. Nu doarme, nu mănâncă, nu bea strop de apă, se deshidratează. Chem un neurolog. Altă medicaţie. Fără rezultat. Chem un preot cunoscut, s-o împărtăşească. Nu se poate! În asemenea situaţii, nu se dă împărtăşania.

Mă hotărăsc pentru un Maslu. Îl rog pe părintele Dinu Mihalcea de la Biserica "Sfântul Nicolae - Negustori" şi pe părintele Mina, care o cunoştea de la Patriarhie.

Vin părinţii, văd situaţia disperată şi se îndeamnă unul pe altul la rugăciune, cu nădejde, cu dragoste şi cu răbdare.

În timpul primei pericope evanghelice, sora mea, agitată, trage de cărţi, de epitrahil, de faţa de masă, vorbeşte tare… Preoţii o ung cu sfântul mir şi continuă să citească a doua pericopă. O văd cum îngenunchează sub epitrahil şi nu se ridică. Stă liniştită, nu mai scoate nici un cuvânt. Preoţii citesc mai departe cele şapte pericope evanghelice, apoi încă una. Aceea, încă una, a opta, ni-L aduce pe Mântuitorul în corabie, alături de ucenici, certând şi potolind vântul şi valurile mării agitate…

La sfârşit, sora mea se ridică, cu faţa zâmbitoare, luminoasă, liniştită. Nu mai are nimic. Răspunde calm, conştient, vecinei care asistase la Sfântul Maslu şi care acum făcea cruci mari, exclamând: "Mare Ţi-e puterea, Doamne, şi cât suntem noi de nevrednici şi slabi în credinţă!"

Părintele Mihalcea ne spune: "A deschis la Evanghelia care se citeşte de ziua Sfântului Dimitrie. Rugaţi-vă şi la el. Are să vă ajute!"

Mai erau două zile până la sărbătoarea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, urmată de cea a Sfântului Dimitrie cel Nou. Cât de apropiaţi de noi sunt sfinţii, cât de atenţi la suferinţele noastre şi cât de grabnic ne vin în ajutor!

Dar a mai fost ceva. Sora mea îmi spune: L-am visat pe părintele Dumitru Stăniloae, a venit la mine şi mi-a zis: "Lenuţa, taci din gură! Taci din gură, că te ajut!"

În rugăciunile noastre ne adresaserăm şi părintelui care o cunoscuse şi o preţuise mult.

Se împlinise, tocmai, un an de la moartea sfinţiei sale, iar acum se apropia ziua numelui. Văzând, pipăind minunea din faţa mea, cu lacrimi mulţumind lui Dumnezeu, mi-am zis, în acelaşi timp, cu bucurie: Mântuitorul a ales printre sfinţii săi încă unul, ca să ne sfinţească - pe părintele Dumitru Stăniloae.

Ne-a mai dăruit-o Dumnezeu pe sora noastră încă 14 ani. Un dar desăvârşit numai El dă. Cu aceeaşi dorinţă şi dragoste de a ajuta şi cu aceeaşi putere în rugăciune pentru alţii şi pentru ai săi.

S-a stins în urmă cu doi ani de ziua Sfântului Dimitrie, seara, în 26 spre 27 octombrie.

Tot un accident vascular.

Într-o zi, stând la mormântul ei şi gândindu-mă la credinţa străbunilor după care "cei adormiţi", ajunşi la hotarul nevăzut, sunt întâmpinaţi de cineva apropiat dintre cei "plecaţi", mă întrebam: Oare pe ea cine o va fi întâmpinat?

Noaptea următoare visez că cineva sună la uşă. Deschid, şi intră părintele Stăniloae, conducând o fiinţă acoperită cu un văl din creştet până-n tălpi.

"A fost soră la Mănăstirea Vladimireşti timp de trei ani. În al treilea an de ascultare, maica stareţă Veronica a anunţat-o să se pregătească pentru ziua cea mare, când are să devină maică. S-a bucurat, s-a pregătit, dar ziua aceea n-a mai fost. A fost o alta, care a zădărnicit un vis şi o chemare… Le-au ridicat de la chilii cu Miliţia. Li s-au dat foi de drum şi au fost trimise fiecare la casele lor: "Să nu poarte nimeni rasă"!..."

"Se împlinise, tocmai, un an de la moartea părintelui Stăniloae, iar acum se apropia ziua numelui. Văzând, pipăind minunea din faţa mea, cu lacrimi mulţumind lui Dumnezeu, mi-am zis, în acelaşi timp, cu bucurie: Mântuitorul a ales printre sfinţii săi încă unul, ca să ne sfinţească - pe părintele Dumitru Stăniloae. Ne-a mai dăruit-o Dumnezeu pe sora noastră încă 14 ani."