Viaţa ascetico-monahală din Scythia Minor continuă să surprindă şi astăzi, cu fiecare taină ce se revelează credinciosului. Pelerinul grăbit, obişnuit mai degrabă cu „pregustarea“ facilă a istoriei, trece indiferent peste detalii. Aşa s-ar fi întâmplat şi cu noi dacă părintele arhimandrit Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent, nu ne-ar fi însoţit într-un loc uitat de lume, unde aveam să descoperim unul dintre cele mai tulburătoare complexuri rupestre dobrogene, necercetat temeinic niciodată, cu vechi urme de locuire creştină: canaralele din satul Petroşani, comuna Deleni, judeţul Constanţa.
Pierdut undeva într-o lume de piatră, pe drumul ce leagă satul Deleni de Independenţa, din sudul Dobrogei, satul Petroşani - Chioseler, cum s-a numit până în perioada comunistă - pare a-şi fi uitat definitiv istoria. Puţinii bătrâni ai aşezării nu-şi mai amintesc decât evenimente vagi şi amestecate, multe dintre ele nedepăşind bariera secolului trecut. Până şi legendele locale s-au contaminat cu elemente alogene, recente, pierzându-şi sâmburele de adevăr iniţial.
Şi, totuşi, în acest sat vechi, pe care l-am vizitat în toamna lui 2012, există un tulburător complex rupestru în care, fără prea mari eforturi, se observă vechi urme de locuire creştină. Un complex pe care specialiştii nu l-au cercetat cu mai multă aplecare până acum.
O referire despre „Canaraua Bekerului“
Singura referire autorizată referitoare la această aşezare rupestră aparţine arheologului Nicolae Harţuche. În articolul „Contribuţii la repertoriul arheologic al Dobrogei“, publicat în Revista Pontica nr. 4/ 1971, vorbeşte despre „Canaraua (Peştera) Bekerului“, din punctul „La furci“, aflată la 1 km spre sud de marginea de atunci a satului, în care a pătruns în 1958, când a ajuns la Petroşani pentru cercetarea unui mormânt aparţinând unui luptător get. „Peştera se află într-un mal stâncos, la înălţimea 8-10 m de la nivelul bălţii din apropiere. Gura peşterii are înălţimea de 4 m şi lăţimea de 5 m, fiind prevăzută în interior cu o încăpere spaţioasă din care pornesc două galerii, una spre est, alta spre sud-est, fiecare lungă de 12 m, lată de 7 m şi înaltă de 3 m… Există indicii care confirmă că ea a fost locuită cel puţin în perioadele postpaleolitice, întrucât în jurul conului de dejecţie se găsesc numeroase fragmente de ceramică, ce aparţin mai multor culturi şi epoci, începând din neolitic, până în epoca feudală timpurie“, scrie acesta.
Memoria locuitorilor nu păstrează nici ele date relevante: Victoria Nedelea, 90 de ani: „Bărbatul meu ştia că ar fi fost locuită demult. Se spune că acolo, într-una din canarale, ar exista un război de ţesut din piatră!“; Dumitrescu Rafael, 52 de ani: „Îmi spunea tata că această canara se numeşte «Canaraua lui Banciu», şi că exista acolo «casa mare». Are şi clopotniţă. Aşa cum spunea tata, pe aici ar fi trecut Dunărea“; Costică Ispas, 90 de ani: „Cândva au locuit oameni acolo. Mai ales cei fugiţi. În urmă, erau şi scări, pe care urcai până sus. Unii spun că ar fi fost nişte bande de hoţi, pe vremuri, care se adăposteau acolo. Numele de «Canaraua lui Banciu», sau «Canaraua lui Ispas», sau «Canaraua lui Popa» vine de la faptul că noi aveam acolo pământuri, grădini, târle de oi ori case în dreptul lor. Aşa a rămas vorba de sute de ani“.
Biserica de la etaj şi cei doi smochini
Am urcat şi noi într-o după-amiază de octombrie la canarale. Ele sunt dispuse etajat, în peretele stâncos din marginea satului. Am pătruns în incintele superioare, în cele de la parter, ne-am căţărat pe pereţii abrupţi, am fotografiat locul, emoţionându-ne când am identificat semnul crucii scrijelit într-o nişă şi când am descoperit crescând din stâncă… doi smochini. Singurii din tot satul!
Am trăit profund sentimentul că ne aflăm în sfinte lăcaşuri creştine în care s-au nevoit sihaştrii Scythiei. De altfel, părintele Andrei este convins de acest lucru.
„Aşezarea are mai multe niveluri, cu treceri de la un etaj la altul, cu galerii săpate în stâncă. Există adâncituri săpate în piatră, în care au existat încastrate bucăţi de lemn, folosite ca scări de trecere dintr-un etaj în altul.
Eu cred că nu întâmplător orientarea complexului este est-vest. Este şi aceasta o mărturie convingătoare că aşezarea a fost folosită şi pentru cult, în perioada creştinismului timpuriu. Nu ar fi de mirare ca bisericuţele rupestre de aici să fie contemporane cu cele de la Murfatlar, sau cu cele de la Dumbrăveni, adică din secolele IX-XI, ţinând cont de faptul că ele se află aproximativ la jumătatea distanţei dintre cele două complexuri, dacă mergem pe firul văii, spre vest.
La etaj, există o încăpere în care se observă tăieturi de daltă pe pereţi. Ea este aşezată orizontal, pe lungimea peretelui de piatră, şi este orientată est-vest, având în partea de răsărit o trecere cu boltă. Aici se află săpată o nişă. Aceasta ar fi putut servi ca proscomidiar al sfântului altar. La un metru înălţime de la podea, se observă urmele unei poliţe de piatră, acoperită probabil, cândva, cu lemn.
Eu cred că, pentru o perioa0dă de timp, aşezarea a deservit o obşte monahală care ar fi putut avea legătură şi cu celebrii călugări sciţi. Dar pentru faptul că malul s-a surpat, este greu de reconstituit organizarea chiliilor iniţiale. Încăperile au fost, cu siguranţă, mult mai mari şi mult mai multe decât ceea ce se vede astăzi.
În Dobrogea există mai multe locuri în care se mai păstrează, în diferite stadii de conservare, asemenea complexuri. Cel mai cunoscut este Peştera Limanu, de lângă Mangalia, care a fost cercetat. Dar şi în jurul Peşterii «Sfântului Apostol Andrei» există grote cu urme de vieţuire creştină, necercetate, ca şi acestea“, ne spune părintele.
File de Pateric şi un cuvânt de acatist
Lăsarea întunericului ne-a obligat să părăsim canaralele de la Petroşani. Acest loc unde, după toate probabilităţile, cu veacuri în urmă, s-a retras, spre a se apropia mai mult de Hristos, o obşte monahală. În drum spre Dervent, gândurile ne-au purtat spre acei călugări despre care istoricul Petre Diaconu spunea că sunt reprezentanţii aşa-zisului „monahism popular balcanic“, care s-ar fi putut nevoi aici, rodind duhovniceşte file necunoscute încă de Pateric dobrogean. Pe drum, ne-a revenit stăruitor în minte un scurt cuvânt de acatist, care exprimă cel mai bine ceea ce am fi vrut să spunem noi despre ei: „Cu cine vă vom număra pe voi, preafericiţilor, căci chipul cel îngeresc al călugăriei purtând, ca nişte apostoli Evanghelia aţi propovăduit… şi făcători de minuni arătându-vă, încă şi cununa muceniciei la urmă aţi luat, încât multe daruri şi vrednicii au strălucit întru voi. Pentru aceasta, minunându-ne, vă fericim, cântând: Aliluia!“ (Acatistul Sfinţilor Epictet şi Astion).
