Când Dumnezeu te caută și tu-i răspunzi

Sunt atâția oameni minunați care trec pe lângă noi, romane vii cu vieți fascinante, pe care dacă am fi puțin curioși să le aflăm, am descoperi felul tainic în care Dumnezeu lucrează în și prin zidirea Sa. „Ferice de cei care sunt surzi la zgomotul lumii, dar aud șoapta dulce a Duhului Sfânt”, spunea poetul Traian Dorz. Un astfel de om, cu o poveste de viață demnă de un film, este și Maria Jose Lopez Barahona - sau Maria din Chile, așa cum o să-i spun în cele de mai jos.

La sfârșitul lui noiembrie, anul trecut, ­într-o dimineață rece, după slujbă, pe aleea Mănăstirii Putna m-am întâlnit cu o tânără care transmitea multă energie pozitivă. Din vorbă în vorbă am aflat că este originară din Chile, deși vorbea o română impecabilă, cu puțin accent. Cum de o femeie din ­Chile vorbește așa bine româ­­nește și, mai presus de toate, ce face ea aici, la Putna? Acestea au fost primele întrebări ce mi s-au ivit în minte. Răspunsurile Mariei mi-au adus în față una dintre cele mai frumoase expe­riențe de viață pe care am auzit-o până acum, un jurnal al convertirii, un lung șir de căutări și găsirea singurului Adevăr.

O bursă de studiu de trei ani, în România, la Iași, avea să o aducă pe Maria definitiv în „acea țară despre care nu știusem ­nimic până atunci”. Așa începe călătoria acestei fete în țara noastră. Dar cine este Maria?

Maria este un artist plastic din America ­de Sud 

S-a născut într-o familie catolică din Chile și din pruncie a simțit o înclinație spre artele frumoase. „De când eram copilă, pe la 5-6 ani sau poate și mai mică, desenam modă, haine, făceam desene care reprezentau colecția de vară, de iarnă, iar apoi le arătam întregii familii. Când am crescut, mi-am dat seama că ­într-adevăr există posibilitatea de a deveni creator de modă, urmând studiile unei facultăți de profil. Atunci am știut că asta vreau să fac cu viața mea, să fiu creator de modă.” Pe internet, Maria a descoperit diferite site-uri de modă din Italia, Spania sau Franța, astfel, urmându-și visul, crea haine pentru păpușile sale. „Am primit de la Moș Crăciun prima mea mașină de cusut și așa am început efectiv să lucrez haine.”

Planurile sale, însă, aveau să fie schimbate de evenimente exterioare. De aici urmează un lung drum de căutări și întâmplări, cel puțin uimitoare, este o călătorie în căutarea chemării și a adevărului. A încercat să obțină o bursă în Italia, pentru a studia la o facultate de profil acolo, însă fără succes, drumul fiindu-i blocat. Această nereușită a descurajat-o, zicându-și că, totuși, moda nu este pentru ea. „După ce am terminat liceul, în vacanța de la finalul clasei a XII-a, eram foarte bolnavă, stăteam toată ­ziua în casă. Așa că am început să desenez portrete, m-am ­îndreptat spre arta vizuală. Am observat că îmi place mult și că desenez cu ușurință. Prin urmare, toată vara, în fiecare zi dese­nam câte ceva. Atunci mama m-a întrebat de ce nu urmez cursurile Facultății de Artă. Am intrat la cea mai bună facultate de artă și cea mai scumpă, care urma să dureze șase ani.”

De la arte frumoase la pictura de icoane

Pentru a putea beneficia de studii, Maria a trebuit să-și convingă tatăl, care o susținea ­financiar, de faptul că ea chiar își dorește acest lucru, dat fiind costul exorbitant al facultății: „Îmi aduc aminte că a fost o luptă acerbă cu tatăl meu să îl conving, eu eram foarte încăpățânată, îi spuneam că acela era drumul meu, că eu sunt artistă”, așa reu­șind să devină studentă a prestigioasei Facultăți de Artă din Santiago de Chile. Dorința de a cunoaște adevărul a însoțit-o pretutindeni în călătoria sa. Pe drumul vieții ei, presărat de „coinci­dențe” deloc întâmplătoare, ­Maria a întâlnit oameni, a pus întrebări, a găsit răspunsuri care au schimbat-o irevocabil. Viața Mariei a fost influențată atât de evenimente exterioare, cât și de o chemare intrinsecă, de o căutare personală, dorința de a afla adevărul. De la arte frumoase a trecut la pictura de icoane. Cum s-a produs această schimbare? Iată răspunsul ei. „În anul al III-lea am început să simt un fel de tristețe, am avut o criză, care se transforma într-o depresie, am început să-mi pun niște întrebări. Ce fac eu aici? Ce înseamnă să fii artist vizual în Chile? Din păcate, să fii artist plastic în Chile înseamnă să fii prieten cu tot ce este extrem de lumesc, să duci o viață foarte boemă, să duci un stil de viață care nu era și niciodată nu a fost firesc pentru mine. Nu găseam prea multă sinceritate acolo. Mă gândeam la tatăl meu care acceptase să îmi plătească studiile, iar facultatea pe care o urmam era cea mai scumpă din țară, m-am gândit că sunt în anul III deja, că dezvoltasem un fel de fobie și nu mai știam deloc ce să fac cu viața mea.” Cum însă fără furtună nici marea nu se limpezește, nici sufletul, așa cum zice Sfântul Nicolae ­Velimirovici, Dumnezeu avea să-și descopere lucrarea tainică în inima omului curând și pentru Maria. În acele momente de cumpănă cumplită, El i-a trimis un ajutor care avea să o schimbe total. „Eram cuprinsă de anxietate și atunci am cunoscut un băiat, teolog catolic, eu încă fiind catolică, venit cu o bursă de studiu de un an în Chile din Italia. Venind din Italia, știa foarte multe despre artă și icoane, fiind pasionat de icoane. El mi-a spus despre icoane, despre arta icoanei. Eu, până atunci, nu știam prea multe despre acestea, iar singura mea interacțiune cu o icoană fusese în cadrul unui curs de artă bizantină. În Occident nu se prea vorbește despre icoane.”

Ortodoxia, o chemare spre împlinire sufletească 

Pe atunci eram o persoană foarte religioasă și implicată în viața Bisericii Catolice. Și cu toate acestea am devenit ortodoxă. „Acel prieten al meu m-a îndemnat să merg la un curs de pictură a icoanelor ce avea loc la biserica ortodoxă din Santiago, dar m-a și avertizat să nu citesc scrieri ortodoxe sau să particip la slujbe, deoarece ortodocșii sunt altfel decât catolicii. Mi-a zis să nu mă amestec. Dar eu am fost curioasă și m-am amestecat, în sensul că am descoperit semnificația unor lucruri pe care în Biserica ­Catolică nu le puteam înțelege, care erau fără răspuns. La orto­docși totul avea un rost. Eu am fost foarte atașată de Biserica Catolică, chiar am pregătit copiii și adolescenții pentru ceea ce noi numim confirmație, adică momentul de la 15-16 ani când o persoană botezată confirmă că ea chiar dorește să fie catolică și primește mirungerea. Am participat la training-uri, eram extrem de activă și atașată, am mers în tabere catolice, mi-am petrecut tinerețea în acest mod. Totuși, când am cunoscut Ortodoxia, a fost un alt impact. Am început să vorbesc cu părintele Francisco din Chile și îi adresam tot felul de întrebări, pot spune că eram avocatul diavolului. ­Voiam să înțeleg de ce există ­acele diferențe între cele două culte. L-am întrebat de ce în Biserica Ortodoxă copiii se împăr­tășesc de bebeluși, chiar dacă nu sunt pregătiți, iar în cea catolică atunci când sunt mai mari? Părintele mi-a dat un răspuns evident pentru orice ortodox, dar pentru mine, cea de atunci, nu era deloc așa: Indiferent de vârstă, niciodată nu ești pregătit să înțelegi Taina Sfintei Împărtășanii.” Răspunsul revelator al părintelui a deschis pentru Maria o nouă perspectivă de a vedea lucrurile, astfel încât a urmat o perioadă de discuții, de întrebări și răspunsuri.

„Tot ceea ce îmi spunea părintele avea sens pentru mine, așa că la un moment dat am zis: Eu sunt ortodoxă, și așa am trecut la Ortodoxie, pentru că am simțit că aici este adevărul. Din copilărie am fost omul care a căutat adevărul, care nu a suportat ceva care seamănă cu adevărul, dar nu este adevăr. Și am găsit Biserica Ortodoxă și am simțit că aici este Adevărul.”

Maria a trecut la Ortodoxie în urmă cu 11 ani, la Biserica „Sfânta Maria” din Chile, care face ­parte din Patriarhia Antiohiei. De la convertirea la Ortodoxie în Chile la viețuirea într-o țară majoritar ortodoxă, în viața sa au avut loc schimbări majore. „Aveam vreo 4-5 locuri de muncă, lucram cu o artistă foarte renumită din Chile, Bruna Truffa, câștigam foarte bine. Am lucrat ani buni cu ea, predam în același timp religie ortodoxă la Școala Arabă și am început să lucrez și la pictura bisericii noastre ortodoxe din Chile. Aveam ceea ce se putea numi o așezare. La un moment dat, într-o duminică seara, după slujbă, am rămas cu un grup de prieteni la biserică. Unul dintre prietenii mei, care mereu avea idei plictisitoare, m-a întrebat de ce nu fac ceva fain cu viața mea, din moment ce sunt singură. Mi-a sugerat să plec în străinătate cu o bursă pentru a mă perfecționa în iconografie. Am crezut inițial că este o altă idee plictisitoare de-a lui. Dar jocul a mers mai departe. Am luat un glob pământesc și am început să alegem țări. Eu am pus degetul pe Italia, dar deja mai încercasem o dată, fără succes, apoi Grecia, apoi Rusia, dar nici una nu mă mulțumea. Apoi am atins România. Nu știam nimic atunci, dar am căutat pe internet și am văzut că este țară ortodoxă. Atunci am zis că în România trebuie să vin.”

România, o casă pentru suflet și trup

Maria povestește cum a găsit pe internet un filmuleț de prezentare a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care i-a atras atenția. „Mereu mi-au plăcut lucrurile mai neobișnuite, mai excentrice, iar România părea ceva atât de exotic, nu știam nimic despre această țară, nici unde este, nici ce limbă se vorbește și atunci mi-am zis că eu acolo trebuie să merg, pentru că este ciudată.”

Prietenul ei a sfătuit-o în acea seară să ia legătura cu Ambasada României și să vadă cum ar putea ajunge să studieze aici. A doua zi deja făcea acest lucru. Astfel, ceea ce părea o glumă avea să devină realitate. Ideea plictisitoare a mers mai departe și ușile au început să se deschidă rând pe rând. „Odată, aveam nevoie de mulți bani pentru documentele necesare bursei, dar nu aveam de unde să iau acei bani. Fix atunci, m-a sunat tatăl meu să-mi spună că a depus în contul meu o sumă gândindu-se că poate am nevoie de bani. Era exact suma de care aveam ­nevoie pentru acte. Totul a venit firesc, deși nu spusesem nimănui că am nevoie de bani. Aceasta a fost o dovadă că aici este voia Domnului.”

Cu toate că plecarea pentru trei ani de acasă, atât de departe de familie, o speria teribil și de multe ori aproape voia să renunțe, felul în care lucrurile se aranjau a fost un semn că acesta este drumul pe care trebuie să-l urmeze. Într-o zi, după ieșirea de la orele de la Școala Arabă, a primit un telefon care i-a schimbat viața: „Ai fost acceptată pentru bursă, în trei săptămâni pleci în România, la Iași.”

Pe 27 septembrie 2014, la ora 11:00 dimineața, avionul spre România avea să decoleze din Chile. După o călătorie de 16 ore, noua viață a Mariei începea pe Aeroportul Otopeni. „În Chile, România e o realitate atât de îndepărtată, încât nici nu știi că există. Cum a venit Cristofor Columb în America în secolul al XV-lea, așa simt eu că am venit în România să descopăr această parte a lumii cu toată bogăția ei. Când am ajuns, știam doar foarte puțină română, urmând să învăț aici. Am învățat limba călătorind, la ­cursul pregătitor de limba română de la UIAC, dar mai ales de la biserică. Biserica a fost sprijinul meu în nevoia de a cunoaște Ortodoxia de aici, limba, oamenii. Când aveam liber, în anul pregătitor de limba română, am plecat să descopăr această țară fascinantă și exotică de care m-am îndrăgostit irevocabil. Apoi, de Paști, am venit cu o prietenă la Putna.”

Deși mai venise la Putna de două ori înainte, a înțeles ce înseamnă Putna când a realizat importanța unui duhovnic. A fost atunci când fratele ei a murit, în Chile, iar ea era aici. Durerea simțită atunci este greu de explicat, era foarte afectată, i se părea că lumea s-a întors pe dos, iar din punct de vedere duhovnicesc, nu știa ce să mai facă. Atunci, aceeași prietenă care a dus-o prima dată la ­Putna i-a spus că acolo este un preot care o poate ajuta. L-a cunoscut pe părintele Ieremia Berbec, care a devenit și a rămas duhovnicul ei. Datorită lui a ajuns să iubească Putna, fiind locul unde și-a regăsit liniștea. Cei trei ani de bursă se apropiau de final. „Simțeam că vreau să rămân, mi se rupea inima la gândul că ar trebui să plec. Părintele mi-a spus că mă voi duce în Chile, dar doar în vizită. Aceste vorbe mi-au umplut sufletul de bucurie și iată-mă în România și acum. În România este prezent harul lui Dumnezeu. Ce e altfel în România? Faptul că încă există familie, e fascinant să vezi cum mama și tata își duc copiii la Altar pentru a primi Sfânta Împărtășanie și aceasta înseamnă totul, familia, iar la Putna se simte desăvârșit harul lui Dumnezeu.”

În prezent, Maria pictează icoane pe lemn, face voluntariat și iubește deplin țara noastră. Totul este lucrarea lui Dumnezeu, așa consideră Maria. Dumnezeu a lucrat prin oameni și a adus-o la cunoștința a ceea ce sufletul ei toată viața a tânjit să afle.