Într-o zi geroasă de sfârşit de decembrie, am păşit în lumea celor care credem noi că nu mai au nimic de spus societăţii, care stau într-un cămin de bătrâni doar ca să-şi aştepte marea trecere. Greşit. Au atât de multe de povestit, că probabil nu ne-ar ajunge o săptămână să stăm cu ei şi tot ar povesti. Bătrânii de la Căminul "Sfântul Vasile" din sectorul 1, Bucureşti, sunt cei mai buni povestitori din lume. Aflaţi câteva dintre poveştile lor.
Trecem repede peste momentele de stânjeneală, când o mână de bătrânei s-au strâns în "club" să se întâlnească cu noi, un reporter şi un fotograf ale căror vârste adunate nu ajung la anii multora dintre ei. Am senzaţia - nu tocmai plăcută - că mă scrutează bunicul meu cu privirea lui de ardelean şi că "mă citeşte" aşa cum face de câte ori trec pe la el, doar că acum erau câteva zeci de ochi care o priveau pe domnişoara de la ziar.
Ne cuibărim în câte un fotoliu şi vreme de câteva ceasuri i-am ascultat, cu bune, cu rele. Nu mi-a luat mult ca să realizez că doar de asta au nevoie, să-i asculte cineva şi să-i privească în ochii care au văzut multe la viaţa lor.
Bucuroşi mereu de oaspeţi
"Vreţi să vorbiţi cu cei de la ziar şi să vă facă şi nişte poze?", îi întreabă directoarea centrului, doamna Gina Tulache. "Păi doară, dacă tot au venit până aici la noi, cum să nu vorbim cu ei?", răspunde cu umor domnul Petre Nicea. E proaspăt bărbierit, îmbrăcat frumos, se vede că s-a pregătit pentru întâlnirea cu noi. Mă aşez lângă dânsul şi, ca dintr-un pârâu de munte, amintirile sărbătorilor copilăriei lui se revarsă peste liniştea camerei... "Era frumos când eram copii şi mergeam cu colindul şi primeam covrigi, nuci şi mere şi ne primeau oamenii în curţile lor şi, până după Sfântul Vasile, băteam tot satul. Dar parcă pe atunci sărbătorile ţineau mai mult, timpul se scurgea altfel, mai molcom, acum trece prea repede. Gata, se duse Crăciunul, mâine e Anul Nou, pe 1 ianuarie este Sfântul Vasile şi gata, au trecut şi sărbătorile astea..." Îi simt regretul că timpul a luat-o parcă pe repede-înainte. Chiar şi acolo, între zidurile căminului, timpul se scurge la fel de repede ca şi pentru noi, cei care alergăm ca nişte furnici de dimineaţa până târziu în noapte. Au aşteptat cu nerăbdare Crăciunul. Au postit pentru ei, pentru copii, pentru că aşa e creştineşte, s-au spovedit, au primit colindători... "Au venit aici la noi copilaşi de la Şcoala Generală Nr. 97 şi câteva studente de la Facultatea de Agronomie şi ne-au adus colindul în casă. Nu ne-au uitat..." "Am primit şi cadouri", povesteşte o femeie cu ochii albaştri ce strălucesc ca ai unui copil pus pe şotii: "Am primit sucuri, fructe, dulciuri, haine, de toate am primit." Se numeşte Elena Nedelcu şi e la cămin de patru ani şi jumătate. A ajuns aici în urma unei evacuări, ca mulţi dintre ei, care acum tac şi poate ascultând-o pe dânsa îşi retrăiesc la rându-le povestea. "52 de ani am muncit la casa aceea cu soţul meu, Dumnezeu să-l odihnească. Am rămas văduvă şi într-o zi am primit hârtia aceea, care îmi spunea că trebuie să plec din căsuţa mea... Am crezut că o să cadă cerul pe mine... Unde să mă duc? Am dat tot ce aveam şi, îndrumată de nişte oameni cu suflet mare, am ajuns aici la cămin cu o traistă. Nu mai aveam nimic după o viaţă de om." A muncit de mic copil. La doar 7 ani, bunica ei a învăţat-o cu munca. "Munceam în grădină, mergeam cu oile şi la 14 ani am venit în Bucureşti la mama mea. Şi, lucru mare, mâna Domnului a făcut să intru la un minister, eu, fată de la ţară. "Copilul e ca o plastelină, mai întâi în mâna părintelui şi apoi în mâinile şefului. Eu am lucrat pentru domnul ministru Zârovie, care a avut grijă să învăţ să muncesc şi să am o meserie, dădeam cu mătura, duceam corespondenţa, dar învăţam şi socoteli şi-am intrat după aceea la o alimentara". Când a venit la cămin a primit de primul Crăciun nişte haine. "Eu n-am primit în viaţa mea ceva degeaba. Aici m-am înălţat, mi-am recâştigat respectul de om, că tare venisem lovită." E tare cochetă doamna Elena. Abia aşteaptă noaptea dintre ani, ca să se îmbrace frumos şi să petreacă cu familia ei, aici la club. Pe cei care au grijă de ei şi care fac ca sărbătorile să însemne ceva pentru ei, bătrânii îi respectă şi vorbesc despre ei ca despre "ai noştri". Sunt familia lor de la cămin, unde, ca în orice familie, mai apar şi discuţii, "mai facem şi prostioare, dar doamna directoare ne iartă întotdeauna şi are grijă de noi". Şi chiar dacă unii dintre ei au copii, rude, prieteni "afară" pe care îi vizitează sau care mai trec pe la ei, tot personalul, de la infirmiere, asistente la doctor, psiholog, şi colegii de cămin sunt familia lor. Îi respectă şi cu mâinile lor muncite le fac şi daruri. Doamna Elena împleteşte veste şi şosete călduroase pentru colegi şi copiii cu dizabilităţi internaţi sub acelaşi acoperiş al Direcţiei Generale de Asistenţă şi Protecţie Socială a Sectorului 1. Aici a descoperit că poate să picteze, când doamna Gina i-a dăruit într-o zi un bloc de desen şi nişte culori. Toate excursiile, florile şi tot ceea ce a impresionat-o pe această femeie în vârstă sunt reprezentate în desenele ei, care aduc întru câtva cu pictura naivă. Îmi explică unul dintre desenele ei, care reprezintă modul în care priveşte dânsa relaţia omului cu Dumnezeu: o cărăruie sinuoasă printre munţi şi flori ajunge la o bisericuţă mică şi o siluetă gârbovită de ani o străbate încet, dar sigur. A desenat-o când a fost la Mănăstirea "Sfânta Ana".
Păpuşele croşetate pentru copiii sărmani
"Vine o vreme când singurul lucru care îţi rămâne cu adevărat în viaţă este credinţa în Dumnezeu. Aici, dimineaţa, îi mulţumim Domnului că am mai trecut o noapte, iar seara că am mai trăit o zi. Viaţa e un dar de la Dumnezeu, care merită trăită aşa cum ne-a dat-o El", îmi spune ca unui copil domnul Nicea.
Viaţa spirituală de la cămin e păstorită de părintele Ovidiu, care face naveta câte 80 de kilometrii ca să fie alături de fiecare suflet de la cămin. Unora le este duhovnic şi pentru fiecare are o vorbă bună atunci când "gândurile te doboară", aşa cum spune doamna Elena. Viaţa şi moartea se întâlnesc destul de des pe culoarele de la cămin, dar bătrânii de aici nu privesc marea trecere cu spaimă şi nici nu îşi duc zilele gândindu-se doar la final, dimpotrivă. Nea Ion îşi vizitează zilnic cei patru copii şi le duce apă curată de la izvorul pe care îl au la centru. Când s-a internat la cămin, relaţia cu copiii lui, oameni în toată firea, era foarte rece. Se căscase o prăpastie între ei. Cu ajutorul celor de la centru s-au reunit, iar el are acum din nou o familie. Doamna Virginia Stănescu şi-a descoperit talentul de a croşeta păpuşele pentru copiii sărmani şi bolnavi din centru. Sunt superbe, sunt păpuşile copilăriei bunicilor şi străbunicilor noştri, cu care se jucau la gura sobei în dimineţile demult trecute de Crăciun. Îşi doreşte să transmită acest meşteşug unui copil, ca să nu se piardă.
"Moş Crăciun cu plete dalbe..." la pianină
Dintr-un colţ al camerei se revarsă peste noi acordurile unui colind. De la o pianină veche, dezacordată, cu doar câteva octave răsare un vesel "Moş Crăciun cu plete dalbe". Pe scaun, cu chipul luminat de bucuria muzicii pe care ne-o dăruieşte într-un miniconcert neregizat, se află Nicolae Stan. La patru zile a fost abandonat de tată, patru mai târziu şi mama lui l-a părăsit, lăsându-l în grija bunicului. Acesta, văduv, ajutat de nişte mătuşi de-ale pruncului, l-a crescut cum a ştiut el mai bine. A ajuns văcar în sat şi după aceea a plecat în armată. Aici a fost şansa lui să găsească un superior cu suflet, care să-l trimită la Hunedoara să înveţe o meserie. A învăţat sudoria. A devenit un sudor bun, meseriaş pe marele şantier de la Porţile de Fier. "Am fost sudor de înaltă presiune şi trebuia să am grijă să nu rămână un por, ca să nu treacă Dunărea prin el. Ce făceam noi acolo nu avea cale de întoarcere, nu aveai cum să repari ce ai făcut greşit, iar în toţi anii în care am muncit, n-am primit nici măcar un avertisment. Am învăţat de la maistrul meu taina lucrului bine făcut." Cât despre muzică, a pătruns în viaţa lui dintr-o întâmplare. Într-o zi, curiozitatea l-a împins către un obiect acoperit cu un cearşaf, aflat într-un colţ al clubului. Aşa a descoperit mica pianină. Un fost coleg, acum plecat dintre cei vii, i-a arătat ce face cutia cu clape. "Când am auzit primele acorduri am simţit un fior, care nu m-a mai părăsit niciodată." O fostă învăţătoare l-a învăţat notele, restul a fost munca lui de autodidact şi dorinţa de a-şi înveseli colegii la club. "Eu aicea sunt boier, eu am dus-o rău întotdeauna, dar când m-am făcut eu mare, cu copil, cu meserie şi cu maşină, l-am rugat pe băiatul meu să mă ducă acasă, unde m-am născut, în comuna Coroieşti, judeţul Vaslui. Şi mare mi-a fost uimirea când cea care luase casa mi-a trântit poarta în nas, crezând că am venit să cer ceva. Mi-era cumva rudă şi mă credea mort. Singurele mele surprize plăcute în viaţă le-am trăit aici, la cămin".
A continuat să cânte, pentru noi, pentru el, pentru sufletele noastre în pline sărbători.
Orele au trecut şi se apropia masa. Rând pe rând au început să plece spre camerele lor unde îşi găsesc mâncarea pregătită cu drag din puţinul alocat pentru hrană. Am rămas o mână de oameni la poveşti despre cum o să fie de Anul Nou, dar mai ales la dimineaţa de 1 ianuarie 2011. Oamenii de la cămin nu uită că Sfântul Vasile este sfântul care s-a gândit la cei sărmani, neputincioşi şi în vârstă şi care a înfiinţat primele lăcaşuri de îngrijire a lor. Bătrânii de la căminul care poartă numele acestui mare sfânt merg la biserică şi dăruiesc la rândul lor din puţinul pe care îl au celor nevoiaşi şi, în special, copiilor: hăinuţe, mâncare, dulciuri. "Din tot ceea ce primim noi sau facem noi cu mâinile noastre dăruim şi celor mai nevoiaşi." Şi nu e puţin lucru pentru nişte oameni bătrâni să meargă la biserică şi să împartă bucurie celor oropsiţi de soartă. Şi se roagă pentru zile mai bune, pentru copiii lor, care au mai uitat de ei, pentru sănătate, pentru "mama" lor, cum o consideră pe doamna director Gina Tulache, la care se duc ori de câte ori au o problemă. De doi ani s-a mutat mai aproape de cămin "ca să ajung cât mai repede, dacă rămân fără apă, dacă se îmbolnăvesc... sau, mai rău, dacă pleacă dintre noi şi nu mai apuc să-mi iau rămas-bun...", ne spune doamna directoare cu un tremur necontrolat în voce şi lacrimi ascunse repede cu podul palmei.
Să mai veniţi pe la noi!
Nici noi n-am plecat cu sufletele tocmai uşoare dintre ei. Şi nici cu mâinile goale, o portocală şi-o pungă de bomboane de ciocolată pentru copiii mei, dar şi covrigei şi păpuşele de lână pentru fetiţa de 2 ani a colegului Mircea Popa. Cu greu ne-au lăsat să plecăm şi asta numai după ce le-am făcut promisiunea că vom reveni să-i sorcovim cu copiii şi să le aducem ziarul. Am plecat ca de la nişte bunici, cu gândul şi cu o lecţie de viaţă: să nu mai las să se aştearnă timp între mine şi bunii mei.
Am lăsat, dincolo de porţile Căminului nr. 1 ce poartă hramul Sfântului Vasile, o familie mare, 102 bătrâni îngrijiţi de 85 de salariaţi bugetari. Salariile lor nu-i împiedică să-i îngrijească zi şi noapte, ocrotiţi cu toţii de Sfântul Vasile cel Mare.
Sfântul Vasile cel Mare, întemeietorul azilurilor
Sfântul Vasile cel Mare a trăit între anii 330 şi 370, s-a născut în Cezareea Capodociei, din părinţi dreptcredincioşi şi înstăriţi, Emilia şi Vasile, tatăl său fiind un luminat dascăl în cetate. A dus o luptă aprigă cu scrisul şi cu cuvântul, luminând creştinătatea şi apărând dogma Sfintei Treimi. A îndreptat şi unele lipsuri ale monahismului timpului său, chemându-i pe monahi să se nevoiască nu numai în folosul mântuirii personale, ci şi în folosul aproapelui. Este cel dintâi ierarh care a întemeiat pe lângă Biserică aziluri şi spitale în ajutorul celor neputincioşi, îndemnându-i pe cei înstăriţi să-şi folosească bogăţiile lor ca să-i ajute pe cei lipsiţi. S-a mutat la Domnul la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie şi a fost plâns de credincioşi şi necredincioşi, care îl iubeau şi-l cinsteau pentru bunătatea şi înţelepciunea lui.
Fotografii: Mircea Popa
