Impresia pe care şi-o face oricine vizitează cel mai nou schit de călugări de lângă Giurgiu, "Sfântul Ioan Rusul", este întruchiparea acestui proverb reinterpretat. Condamnaţii pe viaţă închişi acolo sculptează uşi de biserică şi alte obiecte de mobilier bisericesc şi de cult. Inedit este chiar şi sfântul lăcaş aflat în inima unei păduri, ca o adevărată oază de lumină spirituală, pe locul unde nu demult a funcţionat o unitate militară de grăniceri.
Schitul "Sfântul Ioan Rusul" funcţionează de aproape doi ani, aici vieţuind cinci monahi. Pe lângă chilii, există arhondaric şi casă pentru pelerinii care vizitează aşezământul şi doresc să rămână. Biserica schitului adăposteşte odoare de mare preţ: într-o raclă se află părticele din moaştele Sfântului Ioan Rusul şi ale mai multor sfinţi. Dar ceea ce te impresionează încă de la intrare este uşa bisericii.
Frumoasă este, dumnezeieşte am spune, uşa dăltuită în lemn de stejar pe care este sculptat ocrotitorul acestui loc, Sfântul Ioan Rusul. Completarea o face iconostasul, lucrat tot din lemn de stejar şi masa octogonală din tei, pe care e sculptată o icoană a Maicii Domnului. Mai sunt încă două icoane împărăteşti. Toate acestea n-au fost lucrate de meşteri maramureşeni, ci de nişte deţinuţi. Şi nu unii obişnuiţi, ci condamnaţi pentru omor deosebit de grav. Unul dintre ei are de ispăşit 99 de ani sau o condamnare pe viaţă, iar celălalt este în închisoare de pe vremea lui Ceauşescu.
Gardianul cu frică doar de Dumnezeu
De la schit ne-am îndreptat spre Penitenciarul de Maximă Siguranţă Giurgiu. Trecem de inerentele filtre ale gardienilor şi poposim la atelierul de tâmplărie, avându-l gazdă pe subofiţerul Victor Dragomir. Ne încuiem pe dinăuntru. Este şeful acestui compartiment intern şi implicit al câtorva deţinuţi, dintre care unii "vieţaşi", în limbajul de dincolo de gratii, "condamnaţi pe viaţă", în limbaj oficial. Subofiţerul Victor Dragomir este un tip citit, un intelectual cu care ai avea ce discuta zile în şir, dar, înainte de toate, este un foarte bun creştin. Nu lipsesc cărţile de rugăciune şi căţuiul cu tămâie, iar de jur împrejurul biroului său, pe pereţi, se află mai multe sfinte icoane care îl păzesc în chip văzut, dar şi tainic. Altfel, un oltean din cale-afară de abil, uns cu toate alifiile, cum ar putea fi oare altfel un om într-un astfel de mediu? Îl întreb dacă vreodată a avut probleme cu deţinuţii pentru că, aşa cum am mai spus, el se închide pe dinăuntru cu unii dintre cei mai periculoşi dintre ei. Acum sunt blânzi. Dar ce ar mai avea de pierdut un condamnat pe viaţă dacă ar mai săvârşi o crimă? Ne spune că se teme doar de Dumnezeu. "Normal că am avut probleme… La un moment dat, un deţinut condamnat pe viaţă a vrut să mă omoare, însă ceilalţi au făcut zid în jurul meu şi astfel am scăpat… Am fost întotdeauna ocrotit de Dumnezeu. Doar asta contează", ne spune, cu privirea aşternută în pământ, subofiţerul Dragomir. După o cafea, pe care ne-a făcut-o un deţinut, vizităm întregul atelier.
Un loc în care furia se transformă în artă
Ghidul nostru, subofiţerul Victor Dragomir, ne prezintă multe dintre obiectele realizate şi foarte frumos expuse în atelier. Majoritatea sunt unicat. Deţinuţii de aici pot executa, dacă cineva doreşte, orice copie a vreunui obiect de mobilier bisericesc, dar şi obiecte unicat. Trebuie ţinut cont de faptul că unele sunt mai uşor de realizat, iar altele necesită timp. Oricine doreşte poate executa aici, la Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Giurgiu, absolut orice la comandă: tâmplărie pentru locuinţe; mobilă pentru dormitor, hol şi bucătărie; mobilier şcolar, de birou şi comercial; ambalaje din lemn. "Suntem specializaţi pe mobilier bisericesc şi obiecte de cult cum ar fi: catapetesme şi iconostase, sfeşnice împărăteşti, sculptură reprezentată prin frânghie împletită, strane pentru credincioşi şi pentru cântăreţi, tetrapoade şi analoage, dar şi alte obiecte necesare lăcaşului sfânt", continuă şeful atelierului de tâmplărie. Artiştii de aici au mai executat stranele pentru Schitul Găiseni.
"Vieţaşii" care dau viaţă lemnului
Stăm de vorbă cu două persoane în faţa cărora mulţi ar păli. Sau cel puţin ar avea o reţinere. Nu sunt deloc periculoşi: decât doi oameni care mânuiesc dalta, cu seriozitatea şi dexteritatea celor cărora preocupările legate de această artă nu le sunt câtuşi de puţin străine, ba chiar le împărtăşeşc la maximum...
Marian Bazan este unul dintre cei 40 de vieţaşi care îşi ispăşesc pedeapsa la Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Giurgiu. El a fost condamnat pe viaţă pentru omor deosebit de grav, în 1992. Talentul şi l-a descoperit după gratii. Este unul dintre sculptorii atelierului de tâmplărie. A venit la Giurgiu fiind transferat de la Penitenciarul Rahova. A avut chiar şi câteva expoziţii. Ion Pruica, cel de-al doilea meseriaş, este mai nou la Penitenciarul Giurgiu, însă se află în detenţie de pe vremea lui Ceauşescu din acelaşi motiv: omor deosebit de grav. Ierarhia este absolut întâmplătoare, ambii au acum (culmea, şi înainte au avut) preocupări similare. Aşa că, datorită lor, sculptura nu numai că nu stârneşte curiozitatea, ci şi-a făcut loc, de ceva vreme, în vocabularul "vieţaşilor" şi al celorlalţi deţinuţi. Ba, mai mult, a sărit bine şi dincolo de gratii. Discuţiile noastre sunt simple, chiar sterile… Îşi văd mai mult de treabă. Amândoi aşteaptă ziua aceea când vor păşi "afară"… Îi întreb dacă şi "afară" vor continua să lucreze lemnul. Îmi răspund că nu ştiu ce vor face "afară". De fapt, de atâţia ani de când sunt dincolo, nici nu mai ştiu cum sau ce este afară. Alături de ei se mai află câţiva tâmplari care pregătesc materialul, dar şi un pictor. De tâmplărie se ocupă Petre Istrate, giurgiuvean, condamnat 15 ani pentru omor grav, care va intra în 2012 la comisie, şi teleormăneanul Alexandru Moţ, condamnat la şapte ani pentru viol. În ceea ce-l priveşte pe "pictor", care este, totodată, grafician şi realizatorul părţii artistice, cu voia dvs. îi vom păstra anonimatul.
"Bijuteri" scoase din cutia cu amintiri
Deţinuţii au timp destul şi de aceea lucrează lemnul migălos. Au la dispoziţie tot ceea ce este necesar, adică utilaje de ultimă generaţie: strung de lemn, maşini de şlefuit, trei tipuri de freză (de interior şi verticale). Atelierul este superdotat. "Am avut succes şi cu paturile baldachin. Patul cu baldachin are un aer exotic şi aduce romantismul în orice dormitor, indiferent că este modern, rustic sau oriental. Un astfel de pat este ca o bijuterie scoasă din cutia cu amintiri. Deşi pare greu de găsit, dar şi scump, de fapt nu este aşa, pentru că, dacă doriţi să vă executăm un pat cu baldachin, nu costă chiar aşa de scump, aici, la Penitenciarul Giurgiu. În altă parte, dacă îl faci la comandă, dai o grămadă de bani pe el. Asta numai dacă găseşti pe cineva disponibil să ţi-l facă. Or, noi stăm la dispoziţie pentru oricine este interesat de un pat baldachin şi primim comanda după modelul clientului sau după modelul nostru care este, aşa cum am mai spus, unicat, la preţuri de cinci sau şase ori sub cele practicate pe piaţa românească", a ţinut să mai precizeze şeful atelierului de tâmplărie de la Penitenciarul Giurgiu.
Condiţii bune de lucru
"Atelierul de tâmplărie are în componenţă şi un uscător ultramodern, de tipul celor mai mari care există în industria lemnului. Victor Dragomir ne descrie pe scurt care sunt capacităţile acestui uscător: "Avem uscător de ultimă generaţie, cu o capacitate de 25 de metri cubi, care usucă cherestea prin pulverizarea (ventilaţia) aerului, la finalizarea procesului, utilajul anunţând acest lucru printr-un ingenios sistem de alarmă care în acelaşi timp opreşte aparatura. Este nou, am uscat deja câteva cicluri în el şi suntem foarte mulţumiţi de randamentul pe care îl dă. În ceea ce priveşte preţurile, v-am mai spus, sunt modice. Pentru uscarea a 25 de metri cubi de cherestea, proces care durează două săptămâni, percepem un tarif de doar 16 milioane de lei vechi. Avem însă o singură problemă, dacă-i putem spune aşa: nu introducem doar un metru de cherestea la uscat, ci minimum 15 metri cubi. Acestea sunt cerinţele tehnice ale utilajului".
"Aici, înăuntru, noi îi sprijinim"
Capelanul Penitenciarului Giurgiu, preotul Teodor Bălaşa, cel care din 2007 încoace se ocupă de latura lor spirituală, ne spune că talentul pe care îl au aceşti deţinuţi este fie descoperit în penitenciar, fie dinainte de a intra aici. "Lucrările executate, arta în sine, cu toate manifestările ei, sunt o formă de terapie prin care deţinuţii îşi varsă toată încărcătura emoţională acumulată", este de părere părintele Bălaşa. "Deşi dincolo de gratii deţinuţii sunt ajutaţi prin tot felul de programe educaţionale, şi chiar dacă mulţi dintre aceştia au reuşit să se reabiliteze, din nefericire pentru ei, societatea îi va reprimi cu greu. Important este că aici, înăuntru, noi îi sprijinim. De aceea noi, şi când spun acest lucru mă refer la Biserică, dar şi celelalte segmente educaţionale din cadrul penitenciarului muncim foarte mult pentru ca aceşti oameni să lase aici pentru totdeauna trecutul, să poată păşi cu încredere dincolo şi să uite de tot şi să se ferească să mai ajungă înapoi".
Ofertă demnă de reţinut
Penitenciarul Giurgiu execută, la comandă, prin atelierul specializat, tâmplărie pentru locuinţe; mobilă pentru dormitor, hol şi bucătărie; mobilier şcolar, de birou şi comercial, ambalaje din lemn; mobilier în pal; mobilier bisericesc şi obiecte de cult cum ar fi: catapetesme şi iconostase, sfeşnice împărăteşti, strane pentru credincioşi şi pentru cântăreţi, tetrapoade şi analoage, dar şi alte obiecte necesare. Preţurile sunt cu mult mai jos decât cele practicate pe piaţa muncii. De pildă, o uşă din stejar care se montează la intrarea în biserică, sculptată, costă la penitenciarul din Giurgiu 25 de milioane de lei vechi, în timp ce, la alte ateliere, acelaşi tip de uşă se poate procura la preţuri de peste zece ori mai mari. La fel se întâmplă şi în cazul unui inconostas care aici costă 15 milioane de lei vechi, o masă octogonală sculptată este doar trei milioane de lei, iar două icoane împărăteşti, cu rame sculptate în stejar, se pot procura cu doar şapte milioane de lei vechi.
