La auzul denumirii de Capadocia în mintea multora apare imaginea idilică a unui balon cu aer cald plutind agale în răsăritul auriu, deasupra orașului săpat în stâncă. Mai mult sau mai puțin, am putea să rezumăm ținutul din Anatolia Centrală ca fiind această priveliște uimitoare, dar dincolo de ceea ce cu toții cunoaștem, Capadocia are o istorie fascinantă și a fost oraș al primilor creștini. În zorii creștinismului, mari sfinți ai Bisericii au trăit aici sau i‑au păstorit pe credincioși, dintre care îi putem aminti pe Sfântul Vasile cel Mare, a cărui biserică se regăsește și astăzi în Göreme, Sfântul Grigorie de Nisa sau Sfântul Grigorie Teologul.
Vom fi pelerini pe urmele acestora în cele ce urmează și vom descoperi împreună strălucirea orașului unde a înflorit civilizația creștină timpurie.
Îmi amintesc că prima întâlnire cu ținutul mistic al Capadociei a fost într‑o dimineață caldă de august, imediat după praznicul Sfintei Mării. Răsăritul se ivea de după stâncile înalte și găunoase, îmbrăcându‑le într‑o lumină aurie, specială. Deasupra lor, în zare se înălțau baloanele cu aer cald, întâi se vedeau unul câte unul, alene urcând spre cer, după care zeci de baloane brăzdau văile și se ridicau în văzduh, creând o imagine apoteotică, parcă desprinsă dintr‑o poveste. M‑a impresionat această imagine și mi‑am dorit să descopăr taina acelor locuri, așa că am pornit în scurta mea călătorie pe firul istoriei spre o lume milenară cu un parcurs spectaculos.
Locul în sine a trecut de‑a lungul veacurilor prin numeroase schimbări. Multe popoare ale lumii s‑au sălășluit aici, de la hitiți la perși, la romani, la bizantini și mai apoi otomani. Capadocia s‑a transformat din regiune de refugiu al creștinilor în vatră a Ortodoxiei și mai apoi, până în prezent, a căzut sub influența musulmană, dar poartă încă amprenta vremurilor de demult.
Din punct de vedere istoric, Capadocia este cunoscută încă din Antichitate, numele acesteia având origini încă nu foarte clare. Unii istorici afirmă că vine de la perși, care o numeau Katpatuka, care ar proveni din limba veche persană și s‑ar tâlcui drept Ţara Cailor Frumoși, fiindcă aici se creșteau cai. Chiar și părintele istoriei, Herodot, vorbește despre numele acesta și susține că a fost dat de către perși, în timp ce grecii îi numeau sirieni albi. Menționări despre Capadocia apar fugitiv și în Vechiul Testament, dar și în Noul Testament, locuitorii acelei zone fiind amintiți în Faptele Apostolilor 2, 9. De‑a lungul istoriei, Capadocia a găzduit asirieni, hitiți, perși, devenind de asemenea o provincie a Imperiului Roman. După înființarea Constantinopolului, aceasta devine provincie a Imperiului Bizantin. Importanța la acea vreme a acestei regiuni se reflectă și în faptul că poziția Mitropolitului de Cezareea Capadociei este situată ca însemnătate aproape de tronul Patriarhului Ecumenic.
Capadocia se află în estul Podișului Anatoliei (în latină Asia Minor), mai exact în centrul Turciei. Relieful este stâncos, fiind format dintr‑un platou înalt de peste 1.000 m altitudine, străpuns de vârfuri vulcanice. Se învecinează la sud cu impozanții Munți Taurus, la est este delimitată de fluviul Eufrat, înainte ca acesta să‑și devieze cursul spre Orientul Apropiat. Ca suprafață, Capadocia se întinde pe aproximativ 800 km2 și cele mai importante orașe contemporane din această zonă sunt Avanos, Nevsehir, Urgup, Uchisar, dar și nenumăratele orașe subterane, care stau ca mărturie pentru prigoanele la care au fost supuse primele comunități de creștini din aceste părți ale lumii.
Cum a ajuns această regiune să devină casă a primilor creștini?
Capadocia are un relief cu totul aparte, format din roci vulcanice, stânci, canioane și văi, străbătută de vânturi și ploi ce de‑a lungul anilor au sculptat în pietrele uriașe ceea ce a atras atenția primelor așezări umane din aceste locuri. Cu timpul, datorită aspectului său unic și reliefului ce favoriza ascunderea față de prigonitori, Capadocia a devenit refugiu și pentru creștinii ce căutau să se adăpostească undeva sigur în fața prigoanei sângeroase la care erau supuși aceștia. Faptul că era mai izolată din punct de vedere geografic i‑a atras aici în primele secole după Hristos pe creștinii persecutați în Imperiul Roman, iar în secolele X‑XV a devenit loc de pustnicie pentru mulți monahi, aici fiind înființate mănăstiri unde Sfinții Părinți au scris îndreptare de credință și reguli pentru viața monahală care se păstrează și astăzi în întreaga Ortodoxie.
În primele secole după apariția creștinismului, prigoana instituită de administrația imperială romană și de evreii tradiționaliști i‑a determinat pe prozeliți să se refugieze și să se ascundă. Unul dintre locurile mai izolate de privirile dușmanilor creștinismului a fost Capadocia. Prima biserică s‑a amenajat în orașul Listra, urmată de cele din Konya (Iconium), Derbe și Kaiseri (Cezareea). Primii creștini și‑au amenajat bisericile sub pământ, săpând grote sau transformând templele deja existente. Au excavat în roca moale și adăposturi subterane de locuire. Astfel, la sfârșitul secolului al II‑lea, o mare societate creștină s‑a constituit în bizara Capadocie, iar cei mai cunoscuți ierarhi ai paleocreștinismului au provenit de acolo. Până acum au fost descoperite aproximativ 250 de orașe subterane în Capadocia, unele vechi de 2.500 de ani. Unul dintre aceste orașe este și Derinkuyu, cel mai mare oraș descoperit, care are aproximativ 85 de metri adâncime și se presupune că putea adăposti până la 20.000 de persoane împreună cu animalele domestice și provizii de alimente. Această metropolă subterană cuprinde un labirint complex cu pasaje înguste, spații de locuit, sisteme de ventilație, fântâni, bucătării, spații de studiu, băi, locuri de rugăciune, spațiul în care se producea vin sau se extrăgea cupru. Fiecare etaj se poate bloca din interior cu o piatră rotundă ce cântărește aproximativ 500 kg. Tunelurile de legătură între etaje sunt joase și înguste, astfel încât invadatorii ar fi fost obligați să se alinieze unul câte unul, fiind foarte expuși.
În prezent, o parte dintre aceste orașe subterane poate fi vizitată, însă accesul publicului este limitat la maximum 30 m adâncime, dat fiind faptul că multe canale sunt blocate sau înțesate cu pământ și apă. Cu siguranță, merită experimentată vizita într‑un oraș subteran deoarece ne arată, pe de o parte, ingeniozitatea popoarelor de altădată, dar și greutatea vieții de atunci, prigoanele prin care treceau creștinii și stăruința lor de a rămâne credincioși, chiar dacă treceau prin asemenea încercări.
Vatră a monahismului timpuriu
Faptul că aceștia au suportat toate pentru Hristos nu a rămas nerăsplătit în cele din urmă, căci regiunea Asiei Mici avea să devină vatră a monahismului și să dea lumii mari dascăli și ierarhi, iar după anul 313, în care Împăratul Constantin cel Mare oferea libertate creștinilor, în Capadocia au urmat perioade de înflorire și dezvoltare, astfel că în secolul al IV‑lea d. Hr. aici au păstorit Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nissa.
Am mers pe urmele acestora și mai cu seamă pe urmele Sfântului Vasile cel Mare în Göreme, care se tâlcuiește ca „aici nu ne pot vedea”. Astăzi transformat în Parc Național din Patrimoniul UNESCO, Göreme adăpostește numeroase mănăstiri, fiind un centru monahal de o deosebită importanță în primele secole de creștinism. Göreme este o localitate aflată în vechea Capadocie, așezată în provincia Nevsehir din Anatolia Centrală.
Aici sunt păstrate numeroase biserici și mănăstiri săpate în stâncă. Acestea sunt cunoscute și pentru picturile rupestre deosebite. Din păcate, în timpul ereziei iconoclaste multe picturi au fost acoperite, recuperarea lor fiind imposibilă ulterior. Aici se găsește și micuța biserică a Sfântului Vasile, care încă păstrează amprenta vremurilor de atunci, dar reflectă și arta icoanei bizantine din trecut. O altă biserică unică este Karanlik (Biserica Neagră). Aceasta are doar un mic ochi de fereastră pe unde lumina poate intra în biserică. Frescele păstrate aici, cu scene din Vechiul și Noul Testament, sunt considerate a fi cele mai bine păstrate din vechea Capadocie.
Pe lângă mulțimea bisericilor de aici, se observă că există și trapeze, spații dedicate studiului și chilii. Acest lucru se datorează vieții în comuniune, aici existau adevărate vetre monahale și obști. În acest sens este de folos o privire asupra Regulilor Sfântului Vasile cel Mare cu privire la viața monahală. În esență, acesta pune accentul pe viața monahală de obște, întrucât viața solitară „are un singur scop, anume îngrijirea de trebuințele proprii ale fiecăruia. Dar faptul acesta se împotrivește vădit legii iubirii, pe care Apostolul o împlinea, căutând nu ceea ce este folositor pentru sine, ci folosul celor mulți. Apoi, în această singurătate, nici nu‑și mai cunoaște cineva ușor scăderea sa, fiindcă nu are pe nimeni care să‑l îndrepte”. Astfel monahii păstrau legătura cu societatea, mai ales prin acte filantropice.
La fel ca orice există în lume, și Capadocia a avut perioadele sale de înflorire și decădere. Dacă după mijlocul secolului al IV‑lea, când creștinilor li s‑a acordat libertatea, orașele subterane au fost abandonate, timp de aproape 6 secole a fost o perioadă de prosperitate, mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Lucrurile aveau să se schimbe în anul 1071, odată cu venirea turcilor seleucizi, care preiau controlul Anatoliei în urma bătăliei de la Mantzikert. Timp de 200 de ani, musulmanii și creștinii din această regiune au putut conviețui în pace comună, din acele timpuri datează biserici, moschei și școli teologice construite unele lângă altele. Chiar o frescă dintr‑o biserică tip grotă, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, ilustrează relațiile dintre cele două comunități, dar treptat populația creștină s‑a redus, astfel încât locuințele rupestre devin spații de locuit pentru persoane de alte religii.
Capadocia în timpul otomanilor
Lucrurile aveau să se schimbe brusc odată cu plecarea seleucizilor și venirea otomanilor. Sub dominația otomană, creștinii nu au mai avut aceeași libertate a exercitării activității lor religioase până în secolul al XIX‑lea, așa încât majoritatea au plecat. Odată cu schimbul de populație dintre Grecia și Turcia, realizat în 1924, după declararea republicii și înființarea statului modern turc, prezența creștinilor în Capadocia devine tot mai discretă, astăzi dispărând aproape complet.
Pe lângă mulțimea de lăcașuri de cult săpate în piatră și orașe subterane, Capadocia ne impresionează și prin formațiunile geologice spectaculoase, cum sunt cele din Valea Imaginației sau Nevșehir. De asemenea, o călătorie în Capadocia nu poate să nu ne poarte și într‑unul dintre atelierele de ceramică din Avanos, vestite în toată lumea pentru unicitate și frumusețe.
Orașele din Capadocia păstrează reminiscențe ale artei bizantine, ale lumii de altădată, dar ne stau și ca mărturie pentru secole de istorie, de prigoane și de prosperitate în lumea creștină. A fost o incursiune în trecutul Bisericii noastre și al monahismului, chiar dacă astăzi în acele locuri sunt cei de altă credință. Harul monahilor și al sfinților care s‑au nevoit acolo transcende vâltoarea vremurilor și îmbracă văile într‑o aură mistică, amintindu‑ne să ne păstrăm credința indiferent de greutăți, să rămânem uniți și să vedem dincolo de aparențe. Păstrând în minte imaginile selenare ale aridei Capadocii, ne întoarcem cu gândul la învățăturile și nevoința sfinților capadocieni, încercând să ne îndreptăm viața, după cum ne spune Sfântul Grigorie de Nisa: „Fiecare din noi este pictorul propriei vieți. Sufletul nostru este ca o pânză; virtuțile sunt culorile; Iisus Hristos este modelul pe care trebuie să‑L pictăm”.
