„Capitala” lui Matei Basarab de la Negoiești

Luminată de blândețea unei după-amiezi de toamnă ruginie, biserica fostei Mănăstiri Negoieşti, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, își proiectează pe bolta vălmășită de câțiva nori străvezii silueta zveltă, ca o dropie ieșită în luminișul unei înserări. În apropiere, Argeşul şerpuieşte, cu lăstărişul oxidat de roua dimineților oglindit în apele-i ușor vălurite, purtându-şi tăcerile spre Dunăre. Şi-n această frământătură de lume, taina sfântului locaș şi sfinţii lui întorși din pribegie în carnea pereților de var mărturisesc, din nou, convingător, despre vremuri, domni, domniţe şi Dumnezeu.

Toată taina „picurată” de Creator în acest loc, aproape neştiut din coasta sudică a Bucureştilor, se revelează astăzi pelerinului datorită unui proiect de reabilitare cu fonduri europene a ansamblului mănăstiresc care, pe vremea voievodului Matei Basarab și a doamnei sale Elina, a servit acestora drept reșe­dință de vară. În acest loc istoria a topit veacurile, a adunat la un loc voievozi, sfinţi, războaie, bucurii, egumeni, „scrântiţi la minte”, artişti, visuri, avuţii şi deşertăciuni. Și toate acestea, ca să ne arate şi să ne vorbească nouă, cetățeni indiferenţi ai veacului, despre măreţia, splendoarea, lumina unei lumi trecute, întreit întărită în credinţa lui Hristos. 

A patra capitală

Ca să vieze permanent, Dumnezeu a dat acestui loc un nume: Negoieşti. Despre el vorbesc cronicile, hrisoavele, căci a fost, vremelnic, a patra capitală a Ţării Româneşti! De aici porneau solii şi porunci. Aici se semnau acte. Şi tot aici se închinau voievodului locului ambasadorii Europei. Iar domnul care îşi aducea aici vara întreaga curte se numea Matei Basarab.

Spre biserica acestei a patra capitale uitate a Ţării Româneşti am pornit și noi într-o zi de toamnă, să o întâlnim după aproape un deceniu, să-i vedem chipul renăscut și să i ne închinăm ca unui cocon domnesc. O aflaserăm ­cândva din relatările scriitorului Ion Andreiţă şi-i „gustaserăm” înveşnicirea din scrierea „Întâmplări pastorale” a părintelui paroh Nicolae Truşcă. Refăceam astfel drumul ce tăia nemărginirea spre Olteniţa, imaginându-ne câmpia de altădată, cu drumurile ei prăfuite spre Dunăre, pe care, veacuri la rând, s-au rostogolit care încărcate cu sare, armate flămânde, pustiitoare, domni maziliţi, călugări singuratici, voievozi şi domniţe, ţărani bântuiţi de nevoi, ţigani dăruiţi mănăstirilor şi cine mai ştie ce fel de lume. Despre acest sat vorbesc peste 170 de hrisoave, mare parte din ele emise la „Conacul de la Negoieşti”, unde, timp de un deceniu (1640-1650), Matei Basarab şi-a avut reşedinţa temporară. Satul este menţionat pentru prima oară la 1526, într-un hrisov al lui Radu de la Afumaţi. Pe vremea domniei lui Radu Şerban (1602-1610), slugerul Stanciu a început zidirea bisericii de aici, cu bani împrumutaţi de la preotul Radu. Fiind mazilit, biserica a fost terminată de doamna ­Elina, soţia lui Matei Basarab, după cum grăieşte şi pisania de la intrare.

Loc de tainice întâlniri

La vremea începuturilor, biserica era încinsă de un zid de cărămidă şi acoperită cu şindrilă. La fel, clopotniţa şi clădirile din incintă. O adevărată cetate ce străjuia credinţa unui neam mult încercat, aşezat la hotarul de răsărit al continentului creştin.

Peste biserică însă, începând cu 1680, s-au năpustit turcii, care i-au luat clopotul şi le-au scos ochii sfinţilor de pe pereţi. În 1737, Constantin Mavrocordat s-a întâlnit aici cu Ibrahim Paşa, din Rusciuk, ca să discute potolirea conflictelor de graniţă. Veacuri la rând, satul şi mănăstirea au fost jefuite apoi de trupe austriece, ruseşti şi tătărăşti, sau au fost ocupate de bulgari. Aici, în timpul Războiului de Independenţă, a staţionat corpul de armată condus de generalul George Manu.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe la Negoieşti a trecut şi diaconul sirian Paul de Alep, care îl însoțea pe Macarie, Patriarhul Antiohiei, și care avea să menţioneze în scrierile sale mănăstirea ca fiind „o construcţie cu totul nouă”. Din „Istoria Ţării Româneşti”, a cronicarului Radu Popescu, aflăm că la un an după ridicare, mănăstirea a fost închinată Muntelui Athos.

Sunt și altele de spus despre multele întâmplate aici. Nu-i putem trece cu vederea însă pe boierii Manu şi Cantacuzino, pe Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, care au făcut însemnate danii mănăstirii, pe Mitropolitul Dositei, care l-a preoţit slujitor al bisericii mănăstirii cu hramul „Sfinţii Îngeri Mihail şi Gavriil” pe Iordache sin Vasilache, „slab la citit, globit de neam român, fecior de mirean”, pe egumenii Sofronie şi Antim care, între 1847 şi 1850, au obţinut ajutor de la mitropolie şi de la Muntele Athos şi au reparat mănăstirea. Nu-i putem uita nici pe cei 80 de „scrântiţi la minte” aduşi la Negoieşti de la Bucureşti, despre care pomenea într-o scrisoare Dimitrie Bolintineanu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice pe vremea reformelor lui Cuza. Sau pe cele 14 călugăriţe de la Caşin, care au scos la lumină mănăstirea. Și nici pe toți domnitorii fanarioți, de la 1715 până la 1821, care în drumul lor spre scaunul de domnie au poposit la Negoiești. Nu poate fi trecut cu vederea nici momentul secularizării, din 1863, când aşezământul a devenit biserică de mir și toate averile i-au fost luate de stat, iar multe bunuri, împrăştiate pe la alte biserici. Toate s-au dus însă, doar biserica a rămas în picioare mult timp, ca o dropie rănită, cu gâtul ridicat din spuza rugilor de mur, mărturie a unei dăinuiri în credinţă, dincolo de puterea de pricepere a celor de astăzi. Toate însă au luat sfârșit și acum ea s-a născut din nou din tină și uitare, mulțumită slujitorului ei, părintele Nicolae Trușcă. Omul care i-a „nășit” învierea.

Lecca, Eminescu, Babic

Şi, în această învălmășire și rostogolire, câteva fapte şi nume ţintuiesc în bumbi de argint pomenirea lor în veac.

La 1810, pe lângă biserica mănăstirii funcţiona o şcoală pentru copiii satului, instruiţi chiar de preotul „globit de neam român”, Iordache sin Vasilache. Profanată de turci, refăcută parţial, apoi distrusă, în 1861-1865, fresca bisericii a fost în întregime realizată de pictorul Constantin Lecca. Prin numele lui, Negoieşti s-a apropiat de Eminescu, prin Cleopatra Lecca Poenaru, fiica artistului, care îi căzuse cu tronc poetului, chit că era cam urâtă şi planturoasă! Pentru această femeie, verişoară a lui Caragiale şi prietenă a lui Maiorescu, marele poet a scris „Pe lângă plopii fără soţ”.

Iconostasul, lucrarea sculptorului Constantin Babic, o dantelărie fină, „ţesută” cu migală şi talent în lemn de tei sau tisă, de o frumuseţe barocă greu de imaginat, s-a „limpezit” după restaurare și luminează interiorul. Şi tot de la maestrul Babic a rămas şi un tron arhieresc cu stema României de după unirea lui Cuza, precum şi două date misterioase inscripţionate pe el: „5” şi „25”.

Starea golgotică

Vreme îndelungată, biserica încorsetată în schele şubrezite semăna cu o bătrână sprijinită în cârje. Ani la rând, sfântul locaș a purtat stigmatele martiriului. Uitat, abandonat, apărat doar de umbra zidurilor, locaşul a început să respire odată cu venirea aici a preotului bucureștean Nicolae Truşcă, la 30 ianuarie 1982, care s-a îndrăgostit iremediabil de el. Înainte de 1989, sfinția sa a reuşit să-i refacă pictura şi să-i sprijine zidurile ruinate. Calvarul bisericii nu se sfârşise însă. Ignorată de autorităţi, lipsită de fonduri, biserica-monument avea să cadă din nou în coşmar. Ploile, vântul şi gheţurile îi distrug acoperişul. Apele, şiroind pe pereţi, „topesc” sfinţii pictaţi de Lecca, scurgându-i scorojiţi spre podea. Mucegaiuri albastre rod adânc din „carnea” lor. Bucăţi însemnate din frescă se desprind de tavan, de pereţi, prăbuşindu-se pe pământ. Într-o asemenea stare golgotică o găsiserăm noi cu mai bine de nouă ani în urmă. De pe peretele vestic ne priveau voievodal, dar oarecum resemnați ctitorii istorici. Îngeri bănuiţi în spatele pojghiţei de mucegai strigau în trâmbiţe apocalipsa. Dar exista speranță. Exista salvare. Un proiect de 1,3 milioane de euro, obţinut cu greu de părintele Truşcă din fonduri europene nerambursabile, avea să refacă în întregime ansamblul.

Chipul cel nou

„Din anul 2008 am început să lucrez la un proiect pe fonduri europene nerambursabile pentru refacerea acestuia”, ne mărtu­risește acum părintele Trușcă. „Timp de doi ani am tot strâns acte, documente și, în luna mai 2011, am semnat contractul. După un an, a început reparația bisericii, care a fost finalizată în decembrie 2015. Toate trei turlele au fost refăcute integral, au apărut punctul de informare turistică, casa monahală, fostele beciuri domnești, parcarea cu toaletă, aleile pietonale și grădina. Proiectul însumează 80 de bibliorafturi. Numai în 2013, în Vinerea Mare a Paștelui, am semnat și ștampilat 1.866 de pagini! Nu mai pomenesc acum toate obstacolele de care m-am lovit. Cert este că biserica astfel reparată a fost sfințită pe 9 octombrie 2016, de către Preasfințitul Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor. Simt că acum cre­dincioșii se bucură și vin cu mai multă dragoste la slujbe. Dacă până acum veneau numai cei din sat, acum participă și credincioși din alte localități. Nu există zi în care să nu avem oaspeți din afara comunității, care vizitează ansamblul. În Centrul socio-cultural «Elina Doamna», amenajat în casa monahală, au loc întruniri culturale, precum cele periodice ale Cenaclului «Elina Doamna», în care se citesc poezii, se promovează cântece valoroase din folclorul local sau din cel național, și la care participă profesori, poeți, cântăreți, tineri iubitori de poezie. Cu doi ani în urmă, Teatrul «Elisabeta» din București a jucat aici comedia «Câinele grădinarului», a dramaturgului spaniol Lope de Vega, în prezența unui numeros public local. În aceeași sală organizăm și parastase pentru cei plecați dintre noi. În timpul lucrărilor, au fost scoase la lumină temeliile vechilor chilii, iar în subsolul casei monahale, beciul în care se păstrau proviziile. Mănăstirea avea la Greaca 30 ha de vie, pe lângă cele 8.600 ha de teren arabil. Noi am amenajat în subsol un paraclis și un fel de cramă, în care expunem o colecție de sticle cu vinuri și o foarte bogată colecție de căni, 500-600 de bucăți, în așa fel încât vizitatorii să-și poată imagina cum arăta el în vremurile de demult. În partea dreaptă a bisericii există o cruce despre care Nicolae Iorga spune că ar aparține primului preot, Gheorghe, trecut la Domnul în 1670, care a scris pisania bisericii. În secolul al XIX-lea, Mitropolia Țării Românești avea relații mai apropiate cu această mănăstire decât cu cea de la Cernica”, ne mai spune părintele Trușcă.

Ne despărţim cu greu de biserica din Negoieşti. Rănită grav cândva, astăzi a revenit la viață, ridicându-se din propriul trup mutilat, ca o dropie ieșită în luminișul unei înserări, să spintece cu țipătul ei renăscut temeliile lumii...