Cărările care unesc oamenii la Pietriceaua

Parohia poartă chipul lucrării preotului. În această „oglindă“ se reflectă, credem, cel mai fidel, ceea ce spunea în 1992 Petre Ţuţea: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ“. Românul credincios „se mişcă“ pe această verticală semnificativă a existenţei, rânduindu-şi viaţa comunională după chipul şi asemănarea lucrării păstorului. Este ceea ce am înţeles şi noi în Parohia Pietriceaua, din Protopopiatul Câmpina, Arhiepiscopia Bucureştilor.

Uneori, mai presus de lucrurile mari, remarcabile, pe care le face un preot într-o parohie de ţară, un detaliu, aparent nesemnificativ al nevoirii, dă măsura, dimensiunea reală, vie, ziditoare, a profunzimii întregii lui slujiri. La Pietriceaua, acest detaliu se numeşte… cărare! Cărare, la propriu, dar şi cale. Sens al devenirii, al mântuirii prin credinţă. Rezultat al muncii de cateheză pe care o face preotul comunităţii.

Biserică şi rugăciune

Pietriceaua este un sat cu case răzleţite, situat la aproximativ 16 km de Câmpina, judeţul Prahova, în vecinătatea Munţilor Grohotiş. Aici, legătura comunitară şi comunională dintre familii se realizează cel mai rapid pe cărările care străbat gospodăriile şi prin pârleazuri. Tocmai această cale ancestrală de pământ o foloseşte şi păstorul, duhovnicul, în misiunea lui de a ţine laolaltă obştea de „aristocraţi ai munţilor“, cum îşi numeşte consătenii, comisarul-şef Florin Şinca, în „Monografia «Bisericii Sfânta Treime» din satul Pietriceaua“.

„Munteni profund ataşaţi credinţei ortodoxe străbune“, cum spune domnul Şinca, locuitorii din Pietriceaua au avut, de când au bătut primul ţăruş al bordeiului, şi loc de închinare. Veacurile au trecut peste ei, cu multele lor vitregii, şi abia la 1852 scrierile au consemnat existenţa unei biserici de lemn, pe locul căreia s-a ridicat, după o lungă perioadă de trudă, în 1951, actuala Biserică „Sfânta Treime“. Din începuturi şi până în prezent, o pleiadă de preoţi, începând cu Popa Stanciu, cel cunoscut dinainte de 1740, până la Gheorghe Popescu, Nicolae Crăcea, Dumitru Mălai, Petre Lungu sau Valentin Dima, fără a-i pomeni pe toţi, au slujit lui Dumnezeu şi sătenilor din Pietriceaua, ţinând vie comunitatea, pe care au adunat-o în biserica satului, pe care au slujit-o, colindând-o în lung şi-n lat pe cărările despre care vorbeam.

Astăzi, satul se mândreşte cu o biserică frumoasă, unică, atât de intimă şi de „a lor“, prin arhitectura ei, prin pictura ei simplă, de o sinceritate şi o ţinută imperială. Despre dragostea acestor oameni pentru Dumnezeu mărturiseşte convingător cele câteva rugăciuni ale satului, cu ecouri mioritice, pe care părintele Petre Lungu, de numele căruia se leagă cea mai rodnică lucrare din parohie, le-a adunat şi aşezat în naos, la loc de cinste. Iată una dintre ele: „Cruce îngerească/ Biserică cerească/ Dumnezeu să ne păzească/ De pară de foc/ De ceas fără noroc/ De şarpe-nveninat/ De iad întunecat/ Şezui pe patul meu/ Pomenii de Dumnezeu/ Trei îngeri veniră/ În casă la mine./ Unul m-adormea,/ Unul mă trezea,/ Unul mă-ntreba:/- Curăţit eşti, trupule,/ Gata sufletule/ Să mergem acolo sus/ La înaltul cer/ La făclii aprinse/ La mese întinse/ La izvoare curgătoare?/ Ne-a trimis Dumnezeu/ O cărticică cu slove/ Multe şi mărunte/ Toată lumea s-o asculte/ Căci nu ştiu ziua/ Nici ceasul/ Când ne ia Dumnezeu glasul“.

Catehizarea de pe dealuri

Pietriceaua poartă în prezent chipul a doi părinţi: preotul pensionar Petre Lungu, care din 1979 până în 2013 a slujit aici, şi actualul preot paroh Valentin Dima.

„La Pietriceaua, am făcut teologie practică. Pe aceste dealuri am făcut catehizarea! Dacă nu veneau creştinii la biserică, din cine ştie ce motive, mergea Biserica, prin mine, la ei. Făceam slujbe în case, spovedanii, împărtăşiri. Nu cred să fi rămas cineva fără catehizare. Aici nu există nici un ateu. Este singura parohie în întregime ortodoxă. În aceste vremuri pe care le trăim, râvna trebuie să fie puternică. Dreptul Iov, din Vechiul Testament, a biruit prin răbdare. Noi nu mai avem răbdare, nu mai avem silinţă. Să nu ne amăgim dacă ni se întâmplă răutăţi, atât timp cât ne lipsesc acestea. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea putere şi răbdare în continuare“, ne-a mărturisit acesta.

Părintele paroh Valentin Dima continuă munca părintelui Lungu. O muncă unică, ziditoare şi pilduitoare. „Dumnezeu m-a binecuvântat să slujesc, din noiembrie 2012, în satul în care fiecare casă, fiecare suflet poartă rezultatul misiunii sale. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel mi-a încredinţat continuarea muncii acestui atât de râvnitor părinte. Nu-mi rămâne decât să am aceeaşi râvnă. De acum, sunt şi eu fiu al acestui sat, deşi de loc sunt din Salcia, judeţul Buzău. Avem în parohie în jur de 400 de familii, multe dintre ele îmbătrânite. Casele sunt rare, iar legătura dintre ele se face doar pe cărările care trec dintr-o gospodărie în alta, uneori chiar şi prin faţa caselor, peste pârleaz. Calea este foarte bine ştiută şi de săteni, şi de preot. Această cărare este expresia cea mai veche şi cea mai elocventă a unităţii satului. A comunicării şi a comuniunii lui. Cărările şi pârleazurile unesc fiecare casă cu satul întreg şi cu biserica. O singură gospodărie s-a rupt de cărare, refuzând să spargă gardul gospodăriei cu un pârleaz. Dar mă voi strădui să intre şi aceasta în comuniune. Dragostea de a sluji lui Dumnezeu mă face să trec peste toate obstacolele. Ca tânăr preot, trebuie, de la început, să-mi cunosc enoriaşii, căile cele mai rapide de a ajunge la ei, să-i ascult cu dragoste. Cu multă dragoste. Şi să-i înţeleg. Să le cunosc dorinţele şi necazurile. Şi apoi să mă rog pentru fiecare în parte“, ne-a mărturisit părintele.

Datorită slujitorilor lor, creştinii din Pietriceaua pot spune şi ei astăzi, ca şi Petre Ţuţea: Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ.