Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Căsuţa poveştilor din Colentina

Căsuţa poveştilor din Colentina

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Costin Anghel - 21 Mar, 2010

Poveştile adevărate cu sfârşit fericit nu s-au terminat în România, doar că eroii lor sunt prea puţin vizibili. Nu sar în faţă, nu încearcă să facă pe licuricii, doar, doar i-o vedea cineva. Îşi duc viaţa, mai bună sau mai rea, după cum pot, după destin, când ai însă şansa să-i descoperi, rămâi uimit. Am găsit în cartierul bucureştean Colentina o "Căsuţă din poveşti" cu astfel de oameni.

Cinci oameni proveniţi de la un Centru de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică (CRRN) din sectorul 2 al Capitalei.

Certificatele lor medicale vorbesc despre oarecare probleme neuropsihice ori afecţiuni ale diferitelor membre ale corpului.

Ce nu scrie în documentele lor medicale este mult mai important. Cum au învins ei problemele şi acum îşi construiesc viitorul în tonuri calde, în culori vii.

O familie adevărată

Aurică, Răzvan, Florin, Marian, Virgil. Cei cinci care au speriat... la început vecinii.

Veniţi de la muncă, alături de "mama lor", Jeni, băieţii au spus o poveste fascinantă, o adevărată pildă. Lipsea Florin. Era la muncă, la un restaurant foarte cunoscut. Băieţii se ştiu din fragedă pruncie, toţi au fost abandonaţi de părinţi. Afecţiunile copiilor, ori poate frica de a-şi îndeplini misiunea de părinţi, ori... oricum, ce mai contează? Mai importantă este viaţa lor de acum, nu trecutul. Cei cinci pot fi numiţi exponenţi ai unei schimbări mult aşteptate, dorite şi necesare a sistemului românesc de îngrijire a persoanelor cu deficienţe. După ce ani de-a rândul atât presa din România, cât şi cea din străinătate au blamat autorităţile române, iată că, într-un final, se văd roadele schimbării. La Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) şi la Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC), lucrurile se mişcă spre normalitate. Biserica are şi ea rolul său, unul important, prin misiunile şi programele ei destinate acestor categorii defavorizate de oameni.

Noţiunea "locuinţă protejată" ori cea de "complex de servicii", foarte uzitate şi mai ales puse în practică în Occident, încep să devină şi la noi literă de lege.

Un astfel de exemplu este cel al "Căsuţei din Poveşti". Locuinţa protejată din Colentina, unde beneficiari sunt cei cinci mici "directori", după cum se autointitulează. Numele de alint dat casei vine poate ca o confirmare în plus a beneficiilor nenumărate aduse de o astfel de unitate. Apartamentul, foarte primitor, are aura unui cămin călduros. Foarte curat, aranjat. În camera de somn, paturi suprapuse şi o colecţie impresionantă de muţunachi de pluş. Care mai de care mai ochios, mai drăguţ. Copilăria un pic cam pierdută a tinerilor se regăseşte în maimuţoii aranjaţi frumos în paturi.

Bricolaj, curăţenie, contabilitate

La şezătoarea organizată ad-hoc, primul care a luat cuvântul a fost Răzvan. "Domnuâ Director", după cum i se mai spune. Are 30 de ani. Printre problemele de sănătate putem enumera lipsa vederii la un ochi, probleme la un picior şi altele în sfera neuro. Curat îmbrăcat, vesel, frumuşel. Când stai de vorbă cu el observi doar o încetineală în discurs. Atât. A stat în centru din 1991 până acum trei ani. Cam multă vreme. Şi-n toată această perioadă, poate printre puţinele experienţe plăcute a fost o vizită în Scoţia. În rest, viaţa lui gravita doar în jurul centrului-CRRN. Acum trei ani, când s-a deschis locuinţa protejată, a fost unul dintre aleşi. Pentru a se putea înfiinţa această unitate, şi-au dat mâna DGASPC din Sectorul 2 şi Fundaţia Romanian Angel Appeal.

De când a ajuns în acest loc, viaţa lui Răzvan este pe un trend ascendent: "Când m-am mutat aici a fost prima dată când am luat contact cu lumea. Oamenii nu mă cunoşteau, se temeau. Pentru mine lumea era... a durat o perioadă până m-am acomodat".

Una dintre fundaţii l-a ajutat inclusiv să-şi găsească de muncă. Lucrează acum la unul dintre marii retaileri de articole de bricolaj. O experienţă extraordinară, după cum spune Răzvan. "Mi-a fost puţin greu la început. Colegii nu mă cunoşteau, nici eu pe ei... Am avut o colegă care m-a ajutat, ea răspundea de mine. Ea m-a condus prin toate birourile să cunosc oamenii, să mă împrietenesc cu ei. Colegii se poartă foarte frumos cu mine, foarte bine. Mai avem din când în când petreceri, de Crăciun, de Paşti, e foarte bine. Muncim, dar şi petrecem. Şi ce-i, bine - colegii mă apreciază.

De când lucrez acolo, am învăţat foarte multe. Lucrez patru ore pe zi. Îmi place foarte mult să fac curăţenie, contabilitate, să toc hârtiile şi toată lumea este foarte mulţumită de ceea ce fac eu."

De prea mult timp românii s-au obişnuit să îi rezume la un simplu cuvânt pe oamenii cu diferite deficienţe. Nu contează că poate sufletul lor este poate mai găunos decât afecţiunile oamenilor pe care îi arată cu degetul. "Handicapat": şi trec mai departe. Ei bine, să vedeţi cam ce poate un astfel de om. O persoană care şi-a învins handicapul fizic prin ambiţie şi dorinţa de a-şi trăi viaţa.

"De când am început să iau bani, am reuşit să fac mai multe lucruri. Am terminat de investit în dantură. Am dat vreo 3000 lei. Acum mi-am deschis un cont la CEC, dar îmi ţin şi bani de buzunar. Am început cam târziu să fac economii, dar e bine că totuşi am început. Am terminat ce-am avut de făcut cu sănătatea. Asta mă mulţumeşte foarte mult. Iar pentru viitorul meu îmi doresc doar sănătate, să am zile cât se poate de multe".

De când a venit în apartament, Bucureştiul i-a devenit prieten, un cunoscut uneori amabil, uneori indiferent sau poate neatent. Răzvan însă are punctul lui de vedere şi crede că prin mici lucruri se poate ajunge departe. Are încredere că se va integra în agitatul oraş, la fel cum are încredere că şi ceilalţi băieţi vor face la fel. "Nu mi s-a întâmplat să se uite oamenii ciudat la mine. Bine, ştiu să vorbesc, să dau bună ziua, ştiu să-mi cer scuze dacă am greşit. Încerc să-mi repar greşelile dacă este cazul. Cred că în România ar trebui să fim şi noi mai civilizaţi, să se păstreze curăţenia, să fie o atmosferă mai plăcută. Am făcut o mare deosebire când am fost în străinătate. Nu se compară ce este la noi în ţară, cu ce este la ei. Nu se lasă gunoaie pe jos, nu se aruncă nimic pe la întâmplare! La noi...Aş vrea să se schimbe cât mai multe lucruri... să fie mai bine şi în România.

Noi avem probleme de sănătate. Oamenilor care nu au probleme, celor care nu ne cunosc... i-aş ruga să aibă mai multă răbdare, înţelegere, să ne respecte, dacă se poate să ne şi ajute. Vă dau un exemplu. La serviciu, colegii îmi spun ceva o dată, de două ori, ca să înţeleg. Poate îi mai şi întreb, îmi spun, iar apoi înţeleg şi fac ce trebuie, dar e nevoie de răbdare. În tramvai, de exemplu, poate urc mai greu. Dar şi când stau jos şi văd pe cineva mai în vârstă, mă ridic, le ofer locul. Pot să stau în picioare, doar sunt tânăr!".

Mama Jeni şi Mama Petruţa

Părinţii lor i-au abandonat. Dar ei, prin voia lui Dumnezeu, s-au ales cu alţi părinţi, mult mai buni! Au două mame devotate. Mama Jeni şi Mama Petruţa. În tură era acum Mama Jeni. O femeie pe la patruzeci şi ceva de ani. Drăguţă, cu privire blajină şi răbdare cât să mai dea şi la alţii. Recunoaşte că lucrul la "Căsuţă" n-a fost prea uşor la început, dar acum când vede unde i-au ajuns "copiii" este cât se poate de fericită. "Lucrez la ei de doi ani. În sistem am vreo 18 ani. Am lucrat 16 ani la un cămin de bătrâni. Am avut apoi o problemă de sănătate cu coloana şi nu am mai putut lucra acolo. Am vrut să mă retrag spre copii. Dar am ajuns să lucrez cu ei, la centru. Când s-au mutat aici, m-au cerut, să lucrez tot eu cu ei. I-am învăţat foarte multe lucruri, din toate domeniile. Ştiu acum să gătească, fac ciorbe, sosuri, sarmale... ce le place lor. Prăjituri, torturi... Se gospodăresc, îşi fac singuri cumpărăturile, ies în oraş. Şi mai ales le place viaţa în familie. Stau toţi alături, se înţeleg, ţin unul la altul. Mai greu a fost la început. Aici la apartament vecinii se temeau, nu ştiau ce-i cu băieţii noştri. Acum totul s-a schimbat. Se salută cu vecinii, merg la cumpărături, se plimbă în tot Bucureştiul. Nu mai avem treabă cu ei! Dar la început nu ştiau nici să intre în bloc!".

Este mândră de titulatura ei de mamă. Una care chiar i se potriveşte. "Ne spun "mama", pentru că simt şi ei nevoia de dragoste, iar noi ne comportăm ca şi cu copiii noştri. Eu am un fiu şi s-a însurat. A plecat de acasă, şi acum ei i-au luat locul. Îi învăţ, îi educ...".

Marian de la raft

În discuţie intervine şi Marian. Poartă ochelari şi se observă că deficienţele lui sunt un pic mai mari. Dar asta nu înseamnă că l-au învins. Şi-a tot dorit un loc de muncă, să fie şi el în rând cu colegii încât, până la urmă, mai cu ajutorul lui Răzvan, mai cu cel al fundaţiei, şi-a găsit şi el de muncă la acelaşi retailer de produse de bricolaj. Lucrează "la raft". "Aranjez produsele, fac curăţenie, bag marfă la raft. Îmi place ce fac. Muncesc. E bine!" El trebuie mereu însoţit pe drumul către locul de muncă şi apoi spre casă. O nimica toată pentru cele două mămici de suflet. Să-i vadă cum se dezvoltă, cum îşi înving problemele de sănătate este ceva de vis pentru ele!

Mai ales că au promise niscaiva prăjituri din prima pensie a "copiilor"!

Mai nou, Marian şi-a rezolvat şi problema neîncrederii şi a insecurităţii. De la magazinul la care lucrează, cu banii din primul salariu şi cu reducerea oferită de cardul lui de cumpărături, şi-a luat două lacăte mari şi arătoase. Gata! S-a terminat cu joaca! Şi-a închis toate problemele şi toate grijile.

O căsuţă doar a lui

Virgil, al patrulea "magnific" al casei, ascultă discuţia zâmbind. Este mai retras. A venit şi el de la muncă. Spală vase la un restaurant celebru din Capitală. O mustăcioară abia mijită pe chipul lui completează imaginea unui tip mai serios. Alături de el lucrează şi Florin. Acesta este la muncă deocamdată. Mai din ce zice Virgil, mai din ce îl mai "pârăşte" mama Jeni, aflăm că băiatul are gânduri mari. Ar vrea să-şi cumpere şi el o căsuţă, numai a lui! Lucru care n-ar fi tocmai imposibil, din moment ce şi el şi-a deschis un cont la CEC şi şi-a mai depus şi cerere de repartiţie la primărie. Mama Jeni spune că toţi şi-au depus. Răzvan însă o contrazice: "M-am gândit că sunt alţii care nu au nici măcar ce am eu. Care nu au case, nu au nimic. Eu mă bucur că am casa asta aici. Să primească alţii care chiar au nevoie. Poate sunt oameni cu familii, cu copii şi au nevoie. Eu am aici şi sunt fericit!".

Aurică, bucătarul-şef

Tot o căsuţă îşi doreşte şi Aurică, al cincilea locatar. Mai timid la început, băiatul începe să vorbească mai liber când observă că discuţia e paşnică şi prietenoasă. O casă şi un loc de muncă mai bun. Doar are şi el o prietenă şi... na! Îşi mai fac oamenii şi planuri de viitor! Apropo, el este bucătarul-şef! Mai cu mămicile, mai singuri, cei cinci băieţi îşi gătesc mai ceva ca la restaurant! Mămăligă cu brânză şi smântână, varză cu cârnaţi, macaroane, cartofi prăjiţi. Prăjituri, torturi! Ardei umpluţi şi... mai ales sarmale! Preferatele lui Răzvan. Colegii se jură că, odată, acesta a mâncat vreo 17 sarmale! Nu erau ele prea mari, dar nici prea mici!

Răzvan râde, glumeşte, dar preventiv, ca nu cumva imaginea lui să aibă de suferit, încearcă să obţină o graţiere... "Şefuâ, să nu scrii la ziar că mănânc 17 sarmale!".

Aurel râde şi începe şi el să-şi povestească viaţa. Lucrează ca muncitor necalificat la CRRN, acelaşi centru de unde au plecat toţi cinci şi unde el are o soră, imobilizată într-un scaun cu rotile, dar şi prietena. "Mi-a fost foarte greu să mă acomodez aici.

Mi-a luat, cred, un an. La cămin era altceva. Stăteam mai mulţi în cameră, era altceva. Bine... acolo e altfel acum. Clădirea unde am stat noi acum se renovează, se face ca afară, ca-n Occident. Oricum, e mai bine aici. Acolo nu ai voie nici să ieşi în afară, nu ai nici servici. Aici umbli, ai serviciul tău. Mi-am dorit un loc de muncă şi am început să lucrez la centru. Am vrut să am şi eu un ban în buzunar. Statul ne plăteşte mâncarea şi întreţinerea. De restul ne ocupăm noi. Salariul este mic, dar n-ai ce să faci, trebuie să munceşti. Oricum, mai devreme sau mai târziu, o să-mi caut altceva. Eu m-am săturat numai de frig. Lucrez în exterior, numai afară. Îmi doresc foarte tare să-mi caut în altă parte un alt serviciu, să am şi eu un salariu mai bunicel. Îi văd pe ei că-şi iau de toate, şi eu nu pot... Contribui cu bani în casă, dar să-mi iau altceva... mai greu. Mă las pe mine şi iau în casă. Sau îi iau luâ sor-mea... Abia, abia mi-am luat telefonul ăsta. E al treilea. Unul l-am pierdut, pe al doilea l-am spălat fără să vreau. Mi-am pus totuşi şi eu câţiva bani la CEC. Din sărăcia mea, tot încerc. Măcar un milion pe lună. Am şase ani de muncă".

Primii paşi spre independenţă

În vederea implementării politicilor sociale în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului, în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a Sectorului 2 se derulează, începând cu anul 2007, proiectul "Primii Paşi spre Independenţă", realizat în parteneriat cu Fundaţia Romanian Angel Appeal şi cu Asociaţia R.A.P. Acest proiect se adresează tinerilor din Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică (CRRN), prin componenţa de reintegrare socială reprezentantă de apartamentul tip locuinţă protejată.

Diversificarea şi dezvoltarea serviciilor alternative comunitare oferite pun accent pe integrarea în comunitate a patru persoane cu abilităţi ridicate de autonomie personală şi socială, prin asistarea acestora în cadrul unui apartament, situat în cartierul Colentina.

Obiectivul proiectului vizează dezvoltarea serviciilor de protecţie specială, stimularea reintegrării sociale, a abilităţilor de viaţă independentă pentru tinerii beneficiari.

Asociaţia R.A.P. a pus la dispoziţie un apartament renovat, mobilat şi pregătit pentru a fi locuit de beneficiarii proiectului, asigurând costurile necesare pentru aceasta. Fundaţia Romanian Angel Appeal a asistat DGASPC, Sector 2, în recrutarea personalului de îngrijire a tinerilor şi a organizat pentru personalul de îngrijire a tinerilor un curs de instruire rezidenţială, iar DGASPC Sector 2 asigură salariile personalului, precum şi cheltuielile lunare de întreţinere, energie electrică şi hrană.

Activităţile instructiv-educative desfăşurate cu aceştia au dus la rezultate satisfăcătoare.

În concluzie, se doreşte ca după o perioadă de supraveghere permanentă a acestora să se treacă la o supervizare limitată. Sunt şanse mari ca tinerii din Căsuţa cu poveşti să devină independenţi şi să se integreze în societate.