Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Cașva, mănăstirea care are hramul în fiecare zi

Cașva, mănăstirea care are hramul în fiecare zi

Galerie foto (8) Galerie foto (8) Reportaj
Un articol de: Oana Rusu - 03 Iun, 2018

Din marea de păduri care o înconjoară, Mănăstirea „Tuturor Sfinților" de la Cașva, județul Mureș, se ivește ca o corabie de piatră ce plutește pe valurile verzi ale dealurilor. Cel pe care este situat așezământul monahal chiar așa se și numește, „La Mănăstire". Cine ajunge aici va respira aerul cel mai ozonat din țară și din Europa, așa cum se spune despre Valea Gurghiului, iar duhul de rugăciune pe care-l inspiră locul îi va face sufletul împovărat de greutăți mai ușor în dorința lui de a se apropia de Dumnezeu.

La 20 de kilometri de Reghin, în apropierea satului Cașva - Păuloaia, o mică obște monahală și-a găsit liniștea pe care a căutat-o îndelung. De această liniște se bucură și pelerinii care vin la slujbele de la mănăstire și care caută povețele părintelui duhovnic Ilie Pop sau ale maicilor Neonila și Ana.

Bisericuța de piatră cioplită, cu o turlă unicat în țară, făcută după modelul Mănăstirii Hilandar din Muntele Athos, este primitoare pentru toți cei care vin să se bucure de frumusețea slujbelor și a locului, fie că aceștia sunt localnici sau de mai de ­departe.

Locașul de cult este iubit de oamenii din sat, câți au mai rămas, pentru că tocmai ei au fost cei care au cerut reactivarea vechii mănăstiri de la Cașva, care a dispărut în trecut din cauza vitregiei vremurilor.

„Mănăstirea Cașva s-a reînființat în 1994, la inițiativa unor credincioși din zonă. A fost un credincios, cu numele Vasile, care a insistat foarte mult pe lângă Înaltpreasfințitul Andrei, care era Episcop la Alba Iulia în anii aceia. El susținea că a avut descoperiri cu privire la refacerea mănăstirii de aici. În tradiția orală, oamenii au moștenit de la înaintașii lor faptul că a fost o mănăstire pe locul acesta, fără să se cunoască perimetrul în care a fost zidită. S-a știut că a fost o mănăstire de călugări și că ea a fost distrusă. În 1995, sătenii au obținut binecuvântarea Episcopului Andrei de la Alba Iulia pentru a reface mănăstirea", a spus părintele duhovnic Ilie Pop.

La început, obștea care a venit aici nu a putut face mare lucru. „Este o zonă mai retrasă, nu este turism, dar este loc potrivit pentru o mănăstire. Lipseau totuși resursele materiale necesare pentru buna desfă­șurare a vieții într-o mănăstire. La sfârșitul anului 1996 am fost solicitat de Episcopul Andrei să vin aici. Eram la mănăstire la Toplița, acolo am fost călugărit, iar un an am fost la Episcopie la Miercurea Ciuc, când s-a înființat episcopia, în 1994. Apoi am fost iarăși la Toplița, pentru încă un an. Făceam seminarul la Alba Iulia, iar Înalt­preasfințitul Andrei, care mă cunoștea, m-a chemat. Mi-a spus: «Am mare nevoie de tine, am mare nevoie de cineva acolo, lucrurile nu înaintează». Atunci am hotărât să vin. Doi ani am fost diacon, iar atunci am fost hirotonit ieromonah și trimis aici, în data de 17 decembrie 1996. Am găsit doar paraclisul de lemn, o bisericuță improvizată, pe care au făcut-o oamenii din zonă. Au pus mână de la mână, au adunat lemn și au făcut acea bisericuță și o mică chilie. Nu era drum de acces, nu era pod, nu era funcțional nimic altceva."

Din 1997 au început să se ridice biserica și corpul de chilii, drumul și celelalte anexe. „Biserica de zid, din piatră, este în stilul bisericilor bizantine, în stil atonit. Am fost atât de săraci, încât nu ne-am permis să facem un proiect, să apelăm la arhitect. Ne-am consultat cu ingineri despre construcție, rezistență, armături. În paralel cu biserica am început și corpul de chilii. Lucram cât puteam la biserică, ne mai găseam ceva vreme să lucrăm și la chilii, iar toată treaba a durat opt ani. Am locuit într-o casă în sat, undeva la 200 de metri de aici, într-o casă părăsită, opt ani. În 2004 am putut să mă mut în noul corp de chilii. Acum totul este funcțional, cu energie electrică, apă curentă, încălzire centrală, tot ceea ce este necesar. Prin donații am reușit să obținem terenul pentru drum. La început am făcut un pod din lemn pe care treceam destul de greu cu utilaje grele, mașini încărcate. Acum s-a făcut un alt pod, de beton, durabil", povestește părintele Ilie Pop.

La început, mănăstirea a fost de călugări. Maicile au venit mai târziu, în 2005, când părintele duhovnic, care era și stareț, a trecut printr-o perioadă foarte dificilă în ceea ce privește sănătatea. „Atunci am apelat la Înalt­preasfințitul Andrei pentru a găsi o soluție, pentru că nu erau viețuitori. Eu eram foarte tânăr, la început aveam 21 de ani, iar ca stareț într-o mănăstire orice frate, oricine, ar fi dorit să găsească un om cu experiență, care să îi spună ceva. Atunci a fost foarte greu, câte unu-doi veneau, stăteau o perioadă, plecau. Nu erau condiții, nu era nimic. Nu era nici program de rugăciune stabil, nici un fel de rânduială."

„A fost o minune că am ajuns aici! Noi am venit din altă mănăstire, unde era o obște mare. Ne doream să ajungem la un schit cu hramul Tuturor Sfinților. Voiam să fim undeva mai retrase, la liniște. Printr-o conjunctură foarte fericită, după ce am trecut pe la Mănăstirea de la Muntele Rece, am vorbit cu o măicuță de la Râmeț care știa că părintele de aici căuta maici pentru o mănăstire. Maica de la Râmeț i-a spus părintelui despre noi că am căuta un loc mai liniștit și așa am ajuns aici.", a spus maica Neonila Antonoiu, stareța micii obști monahale.

„Viața noastră este una liniștită, cu căutări duhov­nicești. Ne străduim cât putem să plinim legea lui Dumnezeu și încercăm să îi îndrumăm și pe alții pe calea asta. Ne începem ziua cu o scurtă rugăciune, mergem apoi la treburile gospodărești. Ne sculăm mai devreme, în jur de cinci-șase dimineața, pentru ca până la șapte să terminăm treaba, apoi mergem la slujbă, la Sfânta Liturghie. După aceea revenim la treburile noastre, lucrăm în micul atelier de icoane sau la croitorie, la veșminte sau prapuri. La ora 12:00 este vremea mesei, apoi urmează odihnă sau alte treburi, iar seara la ora șase este Vecernia, apoi iar treabă. Avem de strâns fânul, de prășit porumbul, de îngrijit găinile, caprele, solarul, stupii. Ne străduim să nu depindem de alții și să trăim, cât putem, din osteneala mâinilor noastre", ne povestește maica Neonila.

Marea majoritate a satului este formată din vârstnici. Deși neputincioși, oamenii din această zonă sunt foarte săritori. Vin la slujbă bătrânele din zonă care ajung mai greu la biserica din sat. S-au atașat de maici.

„Noi avem hram în fiecare zi"

Mănăstirea adună credincioși din satele apropiate, iar cu „preoții din satele învecinate suntem în relații foarte bune, ei participă la evenimentele pe care le organizează mănăstirea, mai ales la hram, când vin și peste o mie de credincioși. Înaltpreasfințitul Irineu participă în fiecare an la hram, la fel și Mitropolitul Clujului, Andrei", adaugă duhovnicul monahiilor.

Atunci când s-a hotărât a se face mănăstire aici, au ales locul unde să se zidească bisericuța și să fie construite cele necesare, Înaltpreasfințitul Andrei a spus ca hramul să fie „Duminica Tuturor Sfinților". Mai târziu s-a aflat și despre martirajul celor de aici, al călugărilor care au fost. Este un hram foarte frumos, cineva le spunea celor de la Cașva: „Trebuie să vă bucurați, că voi aveți hram în fiecare zi". „Fiecare sfânt este ocrotitorul nostru, și așa este, simțim ocrotirea sfinților, iar ceea ce s-a făcut aici punem pe seama harului lui Dumnezeu și a rugăciunilor sfinților, pentru că ei și-au dorit să se refacă mănăstirea aceasta, deși pe Valea Gurghiului au mai fost și alte mănăstiri atestate."

Aici a repausat unul dintre duhovnicii lui Ștefan cel Mare

Mănăstirea de la Cașva este cea mai veche atestată între celelalte mănăstiri de pe Valea Gurghiului aflate în zonă, precum Solovăstru, Jabenița, Orșova, Hodac, Ibănești, toate distruse.

Un manuscris de la 1557, intitulat „Cuvânt pentru zidirea Mănăstirii Pângărați" din Moldova, de lângă Piatra Neamț, vorbește despre Cuviosul Simeon Sihastrul, care, în 2008, a fost trecut în rândul sfinților, deși el a fost cinstit ca sfânt încă din timpul lui Ștefan cel Mare.

„În 1476, Ștefan cel Mare a pierdut lupta de la Războieni, de la Valea Albă, iar turcii au ocupat Moldova. Cuviosul Simeon, care era streț al schitului de la Pângărați, așa cum menționează manuscrisul, a trecut munții și s-a stabilit la Cașva. La 1476, Mănăstirea Cașva era zidită. Se pare că ea avea legături cu mănăstirile din Moldova, erau călugări care treceau dintr-o parte în alta a munților. Cuviosul Simeon știa de mănăstirea de la Cașva și a venit să se stabilească aici. Tot aici, Cuviosul Simeon a trecut la cele veșnice, a fost îngropat lângă biserica mănăstirii, iar după ce s-au potolit treburile în Moldova, Ștefan cel Mare a trimis boieri care i-au dezgropat osemintele Cuviosului Simeon și le-au dus la Suceava. Le păstra în paraclisul voievodal, într-o raclă, și era socotit și cinstit ca sfânt. Acest cuvios era unul dintre sfătuitorii sau chiar duhovnicii lui Ștefan cel Mare, când cobora la Moldova de Jos. În Moldova de Sus îl avea pe Sfântul Daniil Sihastru, iar când cobora la Moldova de Jos, la Târgul Pietrei, cum se numea orașul Piatra Neamț atunci, se sfătuia cu acest Cuvios Simeon și Ștefan cel Mare îl cinstea ca pe un om al lui Dumnezeu. Manuscrisul mențio­nează că ori de câte ori era cineva bolnav din familia domnitorului, se făceau procesiuni cu moaștele Cuviosului Simeon și se vindeca. Moaștele Cuviosului Simeon au stat în paraclisul voievodal din Cetatea Sucevei până în vremea Mitropolitului Gheor­ghe, iar atunci, fiind o invazie tătară, moaștele au fost îngropate în Cetatea Sucevei, dar nu se mai știe nimic de ele. În 2008, pentru că nu s-a găsit nici un act de canonizare anterior, s-a hotărât de către Sfântul Sinod să fie trecut în rândul sfinților, cu numele Sfântul Simeon de la Pângărați, însă, pentru că a fost și aici, pe icoana din biserică scrie că e și de la Cașva", povestește părintele Ilie Pop.

Școala mănăstirii

Despre Mănăstirea Cașva, mai există o mențiune pe la 1800, pe o carte în care preotul greco-catolic Simeon Zean scrie că în afară de sat mai era o mănăstire care a fost distrusă din porunca împăratului de la Viena.

„Din tradiția orală știm că mănăstirea a avut școală și moară, chiar mai este și acum Gârla Morii, unde a fost moara, mai jos, lângă apă. Mănăstirea avea probabil proprietăți cu care putea să întrețină câțiva copii pentru școală. Veneau pe timp de iarnă ca să învețe, să scrie și să citească la mănăstire. Vara mergeau să își ajute părinții în gospodării. Este și o mențiune în «Istoria învățământului din Transilvania» a lui Nicolae Albu, din 1944, despre anumite școli mănăsti­rești, între care este menționată și Cașva", spune duhovnicul monahiilor. În povestirile bătrânilor din sat se vorbea despre școala de la mănăstirea de pe deal, unde călugări veniți de la Neamțu și Văratec adunau copiii pentru a-i învăța carte.

Pe Valea Gurghiului, credința și țarina au fost păzite cu sânge

„Se pare că în perioada împăratului austriac Iosif al II-lea de Habsburg a fost distrusă mănăstirea. Din istoria orală se mai știe că în timpul împărătesei Maria Tereza, pe vremea generalului Bucow, la mănăstire era un stareț pe nume Isaia, un om învățat, care provenea din părțile Zarandului, Aradului. Baronul Bornemisa din Gurghiu le luase dreptul sătenilor de a-și pășuna animalele pe pășunea din fața mănăstirii. Sătenii au venit la stareț, la părintele Isaia, și l-au rugat să meargă la Viena cu o jalbă la împărăteasă ca să obțină dreptul de a-și pășuna în continuare vitele pe terenul pe care baronul din Gurghiu îl luase cu forța. Părintele Isaia a mers la Viena, a obținut drepturi pentru săteni, iar la un an după ce s-a întors, într-o zi de Sfântul Nicolae, baronul din Gurghiu a trimis cătanele, l-au prins pe starețul mănăstirii, l-au legat cu lanțurile de carul cu boi, l-au dus în Gurghiu și l-au spânzurat, iar mănăstirii i-au dat foc. Atunci au mai fost omorâți încă șapte călugări", iar în memoria locală a rămas amintirea mănăstirii, astfel că oamenii se închinau când treceau pe aici, cinstind locul de nevoință și martiriu al monahilor.

Călugării martiri

Pe Valea Gurghiului au mai fost mănăstiri atestate, cum e cea de la Solovăstru. „Starețul mănăstirii de aici a fost, în perioada lui Bucow, închis în biserica de lemn și i s-a dat foc, a ars acolo și de acolo își trage satul numele, pentru că îl chema Silvestru pe starețul mănăstirii. A mai fost o mănăstire la Hodac, de la care se păstrează o Evanghelie, cu dedicația domnitorului Matei Basarab, a învățatului Popa Pătru din Hodac, iar cartea se păstrează la Muzeul Național de istorie din București. Popa Pătru era un om cult, dar era și meșter de biserici în lemn. A făcut câteva biserici în zonă, chiar și o moară la Sângeorgiu de Mureș. Se pare că doar o biserică se mai păstrează, în satul Văleni, pe un vârf de deal. A mai fost o mănăstire la Ibănești, care este menționată de Petru Maior, despre care avem mențiunea într-o rugăminte către autorități ca doar casa să fie folosită ca școală, iar biserica să nu se dărâme. A mai fost o mănăstire la Orșova, un sat din apropiere, care este atestată. Pe la 1800, baronul locului, mergând la vânătoare, întotdeauna intra în biserica schitului și făcea rugăciuni. După persecuția lui Bucow și a Mariei Tereza, multe mănăstiri au fost pustiite sau au fost trecute la uniație. În general, mănăstirile acestea de pe plaiurile Ardealului nu erau mănăstiri cetăți, nu aveau bastioane de apărare, cum au fost mănăstirile voievodale sau cele din vechime. Erau mici schituri în care viețuiau puțini călugări, iar oamenii mergeau și apelau la sfaturile și învățămintele acestor călugări, pentru că, mai ales după uniație, parohiile au trecut forțat la greco-catolici, iar călugării din această zonă erau singurii care țineau aprinsă flacăra Ortodoxiei", a spus părintele Ilie Pop.

Ortodoxia a păstrat identitatea românească în Transilvania

Dacă în zona Neamțului au apărut mai multe schituri și mănăstiri din dorința unor călugări cu viață îmbunătățită de a se retrage mai departe de mănăstirile unde erau pelerinaje mari, este posibil ca în Mureș și Alba să fi apărut mai multe mănăstiri, în jurul celei mai mari și mai importante. Cea mai veche de aici este Mănăstirea Cașva, iar mai departe este Mănăstirea Râmeț, atestată în jurul anului 1300.

„Nu excludem nici ipoteza că Mănăstirea de la Cașva ar fi putut fi înființată de ucenicii Sfântului Nicodim care au înființat Prislopul în Țara Hațegului, apoi Peri în Maramureș. Nu excludem nici varianta ca fiind aproape, peste munți de Moldova, să fi ­venit de acolo călugări, așa cum în Maramureș, călugării de la Mo­isei aveau legături cu Putna. Cei din Ardealul ocupat de stăpânitori cu credințe străine, alta decât ortodoxă, erau de multe ori forțați să treacă munții, erau prigoniți. În salba de sate de pe versantul estic al Carpaților sunt localități alcătuite din oameni care au plecat din sate transilvane. Sunt sate cu numele de Ungureni, Ardeleni, Bicazul ardelean și altele", ne povestește părintele Pop.

În trecut erau legături mult mai strânse între mănăstiri, între centrele cu viață duhovnicească. Erau călugări care traversau munții dinspre Moldova spre Ardeal cu cărți și cu icoane. Apoi domnitorii Țărilor Române ocroteau viața bisericească din Transilvania, așa cum au făcut Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu care a ajutat ­Mitropolia de la Bălgrad (Alba Iulia), oferind cărți și podoabe. De asemenea, multe dintre mănăstirile din Ardeal au fost ctitorite de domnitorii moldoveni sau din sud. Prin aceasta se vede unitatea de neam. Țara nu a fost ruptă niciodată, iar legăturile s-au păstrat dintotdeauna în jurul Carpaților. Unitatea a fost păstrată mai ales prin ­Biserică, pentru că Biserica era și este locul unde se trăia plenar sim­țământul românesc. În Tran­silvania, unde erau stăpânitori și credințe de alte pro­veniențe, oamenii nu s-au regăsit în ele, de aceea și-au format mici schituri, pe la margine de codri.

Această unitate este reprezentată simbolic și acum, într-o mănăstire unde pe vremuri și-a aflat refugiul și odihna veșnică Cuviosul Simeon de la Pân­gărați, cinstit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. În prezent, la Cașva, în partea stângă a Altarului bisericii, se găsește icoana făcătoare de minuni a Sfântului Simeon, iar sub ocrotirea Tuturor Sfinților și-au găsit liniștea, lucrează și se roagă împreună maicile și duhovnicul lor, fiu al acestor meleaguri.