„Cât de frumoşi sunt bătrânii care zâmbesc!”

Părintele Mihai Vizitiu de la Târgu Neamţ face o remarcă foarte frumoasă și extrem de importantă, și anume că noi, în viața noastră, ne raportăm la părinți, chiar și atunci când nu mai sunt printre noi, pentru că ne aducem aminte de ei. Ne raportăm permanent la tot ce am văzut bun la ei, iar această aducere aminte și raportare a noastră la experiența vieții lor este ca un testament nescris.

Cel mai cumplit lucru pe lumea aceasta este să uiți de părinți. Tot ce am văzut noi la ei ni se readuce în minte în momentul în care ne aflăm și noi în ipostazele respective. „De exemplu, la începutul Postului Mare ne aducem aminte cum ei se îngrijeau de sufletele părinților și bunicilor lor, pomenindu-i, și această amintire ne îndeamnă și pe noi să facem asemenea. Putem spune că neuitarea este o virtute pentru un creștin adevărat.”

Mai departe, un lucru foarte important pe care părintele ­Vizitiu îl pune în atenție în ceea ce privește pastorația persoanelor vârstnice, citând tot din Noul Testament, este acesta: „Bătrânii să fie treji, să fie cinstiți, întregi la minte, sănătoși în credință, în dragoste și în răbdare”. Astfel înțelegem că „și bătrânii trebuie să fie atenți și să aibă un anumit comportament, să nu se facă de râs și să arunce o pată întunecoasă asupra înțelepciunii de care trebuie să dea dovadă”. Chiar dacă putem spune cu ușurință că, odată cu înaintarea în vârstă, cresc și răbdarea, credința și dragostea, părintele Mihai aduce în atenție un citat din Sfântul Apostol Pavel, în ceea ce privește munca duhovnicească depusă de oamenii ajunși la vârste înaintate: „Cel ce stă, să ia seama să nu cadă”. Au fost oameni care au trăit o viață întreagă ca niște sfinți, dar au pierdut mântuirea în ultima clipă, la fel cum au fost și oameni care o viață întreagă au păcătuit, dar care și-au câștigat mântuirea în ultima clipă. Aici cel mai bun și cunoscut exemplu este chiar tâlharul de pe cruce - momentele de maximă trezire și de maximă părere de rău au fost cele care au salvat sufletul de chinurile iadului. Nu există nicăieri în Sfintele Scripturi să se pomenească despre un om care să se pocăiască și să-i pară rău de păcatele sale și să nu fie iertat.

„Sunt bătrâni care nu au nevoie de nimic material; au nevoie de mângâierea cuiva” 

„Bătrânii au nevoie de această jertfă spirituală - să nu îi uiți și astfel sfârșitul lor este mai ușor, îl suportă mai ușor. Să știți că pe bătrânii noștri nu i-a înspăimântat moartea. Vreau să vă spun ceva din viața mea. Eram pro­fesor la seminar și mergeam acasă la părinții mei din când în când. Părinții mei erau oameni munciți, care munceau pământul de dimineață până seara, fără a se teme de insolație și alte lucruri de felul acesta. Dacă se întâmpla vreodată să fim la câmp sâmbăta, în momentul în care se auzea toaca sau clopotul bisericii, tata atât spunea: Sapa jos! - indiferent că nu terminam de prășit ogorul. Ne opream din muncă, mergeam acasă, făceam baie și din acel moment ne îngrijeam doar de ­suflet. Deși erau oameni care munceau zi-lumină, ei știau să se și odihnească. Duminica, după ce veneam de la Sfânta Liturghie, ne odihneam și apoi ne adunam cu toții la poartă și stăteam la povești. Dar odată cu înmulțirea tehnologiei și a acestor lucruri care, pesemne, ne ajută să trăim mai ușor, s-au înmulțit și ispitele, și păcatele. Ei nu se temeau de moarte așa cum ne temem noi acum, la cele mai mici ispite, ci doar de singurătate.”

Părintele îi sfătuiește pe vârstnici, citând din Sfânta Scriptură, să rămână, în primul rând, treji, să nu își piardă înțelep­ciunea, cu nimic să nu își știr­bească numele bun pe care-l au în fața oamenilor, dar mai ales în fața lui Dumnezeu. În al doilea rând, să fie cinstiți și să nu înșele ori să spună lucruri care fac mai mult rău decât bine. În al treilea rând, să fie întregi la minte, adică să nu spună sau să gândească lucruri care l-ar putea supăra pe cel de lângă ei, să rămână întotdeauna cu mintea trează: „Așa spunea Sfântul Iacov - limba este ca o sabie care poate ucide fără să-ți taie capul, adică te ucide sufletește”. Mai departe, părintele subliniază ca bătrânii să fie sănătoși în credință. „Bătrânul care este statornic în credința lui nu se mai gândește la alte lucruri. El stă tare în credința lui, nu se clatină, nu este ca o trestie pe care vântul o culcă ușor la pământ, ci stă ca stejarul drept. Iar apoi el trebuie să fie plin de dragoste - cât de frumoși sunt bătrânii când zâmbesc!” Iar aici nu putem decât să fim de acord cu dânsul, cât de luminos și plin de blândețe este zâmbetul unui bătrân! Acestea toate dacă le păzește și le cultivă omul înaintat în vârstă, nu poate fi decât plăcut Lui Dumnezeu și tuturor celor din jurul său.

Să punem puterea tinereţii în ajutorul vârstnicilor!

După această discuție plină de har duhovnicesc, suntem de părere că trebuie să privim pastorația persoanelor vârstnice din două puncte de vedere. În primul și în primul rând, să nu-i uităm, să nu îi neglijăm pe cei în vârstă, să îi ajutăm să se bucure de bătrânețile lor, chiar dacă suferințele trupului sunt mari. Este de datoria noastră, a tuturor, ca puterea fizică pe care o avem să o punem în slujba celor care și-au pierdut-o, așa cum și ei și-au pus înaintea noastră, la vremea lor, puterea trupului pentru ca noi să putem trăi atât de bine astăzi. Iar în al doilea rând reluăm sfatul cu care a încheiat și părintele, anume că vârstnicii trebuie să-și petreacă zilele bătrâneții în demnitate, iubind și sfătuind tinerii, fiindu-le sprijin cu înțelepciunea și refugiu prin dragostea lor. Dacă din tot ce ne-a împărtășit părintele Vizitiu vom rămâne măcar cu aceste două gânduri și le vom lega strâns de inima noastră, cu siguranță bucuriile pe care le trăim se vor înmulți și dragostea pentru aproapele se va desăvârși, iar prin aceasta vom fi vrednici de a ne apropia tot mai mult de mântuire.