Un pui de brad încolţit pe zidul ruinat al vechii biserici din sat întruchipează simbolic continuitatea şi veşnicia. Două verticale ale Ortodoxiei noastre bimilenare, actualizate continuu prin slujire, mărturisire şi cuminecare aici, pe Valea Doftanei, în ceea ce pentru foarte mulţi este şi va rămâne „Catedrala ciobanilor“, sau unul dintre cele mai mari lăcaşuri săteşti din România: Biserica „Sfinţii Voievozi“ a Parohiei Trăisteni, Protopopiatul Câmpina, din Arhiepiscopia Bucureştilor.
Atestate documentar în prima jumătate a secolului al XVI-lea, prin hrisoavele lui Radu Paisie (1535-1545), Trăisteni şi Teşila, ca dependente de mănăstirile Mărgineni şi Sinaia, două din satele comunei Valea Doftanei, judeţul Prahova, aveau să se îmbogăţească şi să se întărească cu români ortodocşi din Ţara Bârsei şi din zona Sibiului, obligaţi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea să pornească în bejenie din cauza persecuţiilor autorităţilor austro-ungare. Ei aveau să poarte mai departe, în veac, curăţia credinţei străbune. La 1830, vreo 15 familii de oieri au ridicat la Trăisteni, localitate căreia i-au dat numele după traistele pe care le purtau după gât sau după numele celor trei stâne ridicate în zonă, prima biserică din bolovani de râu, ruinată de vreme şi vremuri, dar vie, cu puiul ei de brad veşnicind pe zidul altarului.
Zidire şi jertfă
Actuala biserică, cu hramul „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil“, a fost construită între 1924 şi 1932, prin osârdia preotului Niţă Dumitrescu din Teşila şi Ion H. Drăgănescu, mare proprietar de păduri din epocă şi primar al localităţii Trăisteni. Sfântul lăcaş însă este lucrarea întregului sat. Ana lui Nică Ibrian, o femeie de 87 de ani din sat, îşi aminteşte că atunci „când s-a ridicat biserica noastră, eu eram în clasa I. Domnul Ionel Drăgănescu ne rânduia să urcăm cu câte o cărămidă pe mână, pe scară, sus pe schele. În recreaţie nu ne jucam, ci căram cărămida în podul bisericii“. Aşa s-a ridicat „Catedrala ciobanilor“, care s-a întregit cu fresca pictorului şi istoricului Dimitrie D. Stoica, lucrare care, la restaurarea din 1987, avea să scoată la iveală portretul regelui Mihai, ascuns sub tencuială decenii la rând de teama comuniştilor. Dar biserica, una dintre cele mai impunătoare din satele României, s-a nuntit pe sine, într-un obicei unic în zonă, care chiar aşa se numea: „nunta bisericii“, în care „ginerele era biserica, mireasa şi naşul tot biserica“, cum ne-a precizat părintele Ioan Albu, fostul paroh al satului, pe care l-am întâlnit la mormântul preotesei sale. La această „nuntă“, cum îşi aminteşte mama Ana lui Nică Ibrian, „mergea toată lumea din sat, undeva devale, pe un teren căruia i se zicea «la Drăgănescu», cu ce putea fiecare, petrecea ca la o nuntă adevărată, apoi la plecare fiecare contribuia cu câte un dar pentru biserică“.
Bucurie, spovedire şi împărtăşire
Astăzi, obştea şi biserica lor mărturisesc aceeaşi vigoare, statornicie, aceeaşi bucurie, acelaşi respect ca pe vremea oierilor transilvăneni descălecători peste munţi în Ţara Românească.
Am păşit şi noi într-o incredibil de însorită zi de ianuarie a acestui an în catedrala sătească din Trăisteni, purtând încă pe retina sufletului chipul acelui brad răsărit din piatra peretelui altarului vechii biserici. Şi parcă de peste tot, din pământ, din zidul de cărămidă, din chipurile sfinţilor, din altar, se înălţa sfântă o liturghie, ca o slujire comună, ca o bucurie, ca o despovărare de încercări, ziditoare şi curăţitoare. „Sunt parohul acestei biserici din august 2012, îşi începe mărturisirea părintele paroh Florin Ion Moise. Am fost preot în Pleaşa, din Protoieria Vălenii de Munte, 13 ani. De loc sunt din Teşila, satul vecin nouă, căsătorit şi am doi copii, un băiat şi o fată. Avem în parohie vreo 750 de familii. Fiind un sat de munte, tradiţia şi credinţa sunt mult mai împământenite decât în alte locuri. Din acest motiv, oamenii vin la biserică, chiar din ce în ce mai mulţi. Am remarcat un număr foarte mare de credincioşi la spovedanie şi la împărtăşit, foarte mulţi tineri, în recentul post al Crăciunului. Nu am crezut că atât de mulţi au acest cult al Tainei Spovedaniei. Acum câteva ceasuri, spre exemplu, am fost la un parastas la cineva care nu s-a putut împărtăşi de Crăciun. Are soţia decedată. Pentru evenimentul acesta, a ţinut post, apoi s-a spovedit şi astăzi l-am împărtăşit. Slujirea într-o parohie de ţară se face în comunităţi mai mici, dar credincioşii sunt mai uniţi, se cunosc între ei, dar şi preotul, pentru că locuieşte în comunitate, îi ştie mai bine. Există un contact zilnic, repetat şi direct, care îl apropie de credincioşi, dar şi pe credincioşi de preot. Copiii preotului învaţă împreună cu copiii satului, slujitorul altarului se întâlneşte la tot pasul cu credincioşii. Nouă ani am slujit într-o colonie muncitorească, la Pleaşa-Bucov. De aceea, slujesc aici cu o bucurie mai mare, pentru că văd că biserica este plină de credincioşi şi că Sfânta Liturghie, într-adevăr, o săvârşim împreună cu ei“, ne-a mărturisit acesta.
Slujire tânără, respect şi încredere
Părintele coslujitor de la Trăisteni, Vasile Toma, este coleg cu noi la „Ziarul Lumina“. L-am vizitat din dorinţa nedisimulată de a afla cum s-a integrat şi cum slujeşte în această comunitate. „Recenta mea hirotonire pe seama acestei parohii a fost şi este o bucurie continuă, mai ales că eu am optat pentru acest loc. Îmi doream să ajung la Trăisteni. Cu aproximativ 6-7 ani în urmă, fusesem aici şi mi-au plăcut foarte mult şi biserica, şi zona, şi satul, eu fiind din apropierea Vălenilor de Munte. Slujesc aici cu sentimentul de dragoste, recunoştinţă şi responsabilitate în acelaşi timp. Dragoste pentru Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de credincioşii care vin în sfânta biserică, pentru a trăi în comuniune Sfintele Taine. De când sunt aici, mă bucur să constat la credincioşii din parohia noastră, şi lucrul acesta îl citesc pe feţele lor şi în sufletele lor, respect şi încredere faţă de harul preoţiei şi faţă de preot, cu toate că eu sunt tânăr în această slujire. Şi aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, «nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale», oamenii de aici au înţeles lucrul acesta, deşi mulţi nici nu au auzit de cuvintele Apostolului. Dar le simt pentru că aşa sunt crescuţi din familie: în respect şi încredere faţă de slujitorul căruia i se mărturisesc, care îi împărtăşeşte, mijlocindu-le rugăciunile la Domnul, şi cu care împart deopotrivă bucuriile şi necazurile“, ne-a mărturisit acesta.
În drum spre capitala noastră, obosită şi nefiresc de însorită pentru clipa acestei ierni, am străbătut Valea Doftanei cufundându-ne în frumuseţea şi lumina peisajului, ca în apele unui botez. Cine poate şti dacă nu cumva, la acest ceas, nu ne-am cufundat cu adevărat într-un botez, de vreme ce pe drumul de întoarcere ne-am simţit mai uşori, mai liniştiţi şi mai încrezători în noi înşine, asemenea puiului de brad răsărit din piatra bisericii vechi din Trăisteni care, în temeritatea lui, mărturiseşte prezentului veşnicia şi verticalitatea credinţei noastre strămoşeşti!...
