Catedrala de la hotarul de apă al ţării

În cel mai estic punct al ţării, România are la frontieră în loc de bornă o cruce. Aceasta este aşezată pe troiţa de la farul nou al Sulinei. Cine intră în ţară de pe mare pe braţul Sulina sau cine iese spre mare pe aici primeşte binecuvântarea Crucii lui Hristos. Pe faleza oraşului, la câţiva metri de malul Dunării, se află Biserica „Sfinţii Ierarhi Alexandru şi Nicolae“, numită şi „Catedrala Deltei“. O biserică istorică, în care creştinii diferitelor comunităţi din oraş vin să se roage, să mărturisească şi să se regăsească în comuniunea Sfintei Liturghii.

La Sulina, nimic nu pare a semăna cu ceea ce întâlneşti de regulă în alte locuri din ţară, deşi, paradoxal, sentimentul românesc pulsează la fel de convingător şi în acest oraş cosmopolit de la frontiera de apă a României. Chiar şi acum, în vremurile în care rătăcirea, sărăcia şi dezastrul economic au umplut de schelete metalice, tristeţe şi ruine malurile lui, oraşul îşi păstrează demnitatea şi mândria de altădată. În catedrala ortodoxă a oraşului din acest capăt de lume slujeşte părintele paroh Marian Ivanov Măcăilă.

O istorie martirică

Gândită de regele Carol I al României a fi construită în cinstea Sfântului Ierarh Alexandru, Arhiepiscopul Constantinopolului, la care se rugau ostaşii pe front în timpul Războiului de Independenţă din 1877, pentru că în ziua prăznuirii lui, 30 august, i-a ajutat să câştige reduta Griviţa, catedrala din Sulina a început să fie ridicată abia în 1910. Cu un an înainte, în prezenţa regelui Carol I şi al reginei Elisabeta, fusese sfinţit locul. În 1912, a fost terminată la roşu. Războiul balcanic, moartea regelui Carol I în 1914 şi intrarea României în Primul Război Mondial au oprit lucrările. În 1932, Carol al II-lea vizitează Sulina şi hotăreşte continuarea lucrărilor la catedrală, realizându-se tencuiala exterioară şi mozaicurile din piatră de Veneţia. În 1937, i s-au montat uşile din aramă, după care lucrările au fost iarăşi întrerupte. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata germană a folosit catedrala drept depozit de muniţie şi armament, fapt pentru care artileria rusă de pe Marea Neagră a încercat în repetate rânduri să o distrugă.

După război, comuniştii au transformat-o în depozit de materiale de construcţii. În 1960, Patriahul Justinian Marina a alocat fonduri pentru repararea şi conservarea clădirii, iar Episcopul Chesarie Păunescu şi Arhiepiscopul Antim Nica au continuat lucrările. Greu de crezut, dar inundaţiile din anii â70, care au afectat grav Sulina, l-au determinat pe Nicolae Ceauşescu să acorde fonduri semnificative pentru oraş şi pentru catedrală. În 1975, regina Iuliana a Olandei a vizitat biserica, iar între 1976 şi 1982, profesorul Gheorghe Răducanu a pictat-o, pe cheltuiala creştinilor, pentru ca pe 30 august 1982, Arhiepiscopul Antim Nica să o sfinţească. Astăzi, „Catedrala Deltei Dunării“ stă de mai bine de şapte ani încorsetată într-o centură de schele, aşteptând din partea autorităţilor să fie restaurată.

A face viaţa plăcută înaintea lui Dumnezeu

Părintele paroh Marian Ivanov Măcăilă, venit de la Brăila, a săvârşit aici prima sa Sfântă Liturghie pe 6 august 2005. „Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge la Sulina, dar m-am adaptat foarte repede la viaţa de deltă. Oamenii sunt foarte credincioşi, apropiaţi de Biserică. Ei m-au ajutat foarte mult de la început. Avem în parohie aproximativ 300 de familii, cele mai multe de români, dar sunt şi familii de ucraineni, italieni, armeni care vin la biserica noastră. Ca oricare alt loc în care am trăi, şi acesta este aşa cum ni-l clădim. Mie mi se pare cel mai frumos. De aceea, ne străduim să facem viaţa noastră plăcută şi înaintea lui Dumnezeu“, ne mărturiseşte sfinţia sa, după ce ne închinăm, admirând extraordinara catapeteasmă, icoanele şi tronul arhieresc, pe care însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza a stat după Unirea Principatelor în 1959.

O anume solemnitate îmbracă interiorul catedralei într-un fel de mantie de purpură, peste care aerul cernut prin vitralii se aşază ca o pulbere de aur. Miroase a vechi, a tămâie şi a început de lume. Copleşiţi de sentimentul că ne aflăm la un capăt de timp, ne lăsăm purtaţi de părintele paroh peste tot unde istoria, oamenii, preoţii dinaintea sfinţiei sale au marcat, au punctat cu câte ceva dăinuirea acestui atât de încercat altar ortodox de la capătul de apă al ţării.

„Anul trecut, la un priveghi în biserică, un bătrân de peste 80 de ani a povestit cum în timpul ultimului război mondial, în faţa catedralei erau ancorate două nave torpiloare nemţeşti încărcate cu muniţie, care au fost bombardate din avioane de ruşi. Deşi una din ele a explodat şi toate clădirile pe o rază de un kilometru în jurul bisericii au fost practic distruse sau grav avariate, catedrala noastră nu a păţit nimic. Dumnezeu ne iubeşte! Deşi suntem la capătul de răsărit al ţării, «purtând» într-un fel trupul ei în spate, încercăm să ne păstrăm demnitatea şi mândria că suntem români. Când am ajuns aici, îmi doream să văd locul exact în care Dunărea se varsă în mare. Aşa am descoperit că acolo, în cel mai estic punct al ţării, munceau enoriaşii noştri, la farul cel nou din Sulina. Şi cred că ei se simt mult mai aproape de Dumnezeu. Împreună, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am ridicat o troiţă, exact pe locul în care Dunărea se varsă în mare. Pe 30 august 2010, Preasfinţitul Părinte Visarion, Episcopul nostru, a sfinţit-o. Şi aşa se face că cine vine dinspre mare pe braţul Sulina sau cine iese este întâmpinat de crucea de pe această troiţă. Slujesc la Sulina cu un sentiment de bucurie, de împlinire profesională, căci îi văd pe creştini cu câtă dragoste vin la slujbă. Uneori ajung înaintea mea! Sunt oameni credincioşi, râvnitori, care iubesc Biserica şi Sfânta Liturghie. Sunt pensionari, foşti comandanţi de navă, foşti muncitori, oameni care au lucrat în armată, copii. Pe toţi ne uneşte credinţa în Dumnezeu şi Sfânta Liturghie. Lucrul care ne apasă pe suflet cel mai tare este starea fizică în care se află catedrala noastră, singura biserică românească din Sulina. De mai bine de şapte ani, a rămas încremenită, uitată într-un proiect de restaurare, de care nu se mai interesează nimeni. Dar noi privim cu speranţă spre viitor şi credem că vom prinde ziua când vom vedea din nou biserica reparată“, mărturiseşte părintele paroh.

Cu faţa spre Crucea Mântuitorului

 Pentru noi, „orăşeni de uscat“, ajunşi ocazional la capătul ţării, Sulina rămâne poate doar locul unde cerul se înconvoaie, aproape în unghi drept, aşezându-se cu tâmpla domol pe obrazul mării, oraşul care are în spate întinderea nesfârşită a Deltei. Dincolo de el începe lumea. Pentru locuitorii Sulinei, lumea începe la poarta de apă a oraşului. Acolo unde, ca să ajungi la ei, trebuie să te închini cu faţa spre Crucea Mântuitorului Hristos. Meditând ceva mai adânc la acest lucru, înţelegem de ce orice drum, până la urmă, este o cruce. Nu trebuie decât să ni-l asumăm şi să urcăm cu nădejde pe el, căci, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Nu are, o, prieteni, Dumnezeu nevoie şi nici nu voieşte ca omul să plângă din durerea inimii, ci mai degrabă să se veselească din iubirea faţă de El, întru râsul sufletului…“ Aşa cum fac de altfel şi credincioşii din Sulina, oraşul de la hotarul de răsărit al României, care are în loc de bornă o cruce…