Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Catedrala românească din Paris - loc de memorie al emigrației românești din Franța

Catedrala românească din Paris - loc de memorie al emigrației românești din Franța

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Reportaj
Un articol de: Raluca Prelipceanu - 06 Iun, 2021

Biserica ortodoxă românească „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail” ­reprezintă pentru românii din Paris mai mult decât un simplu lăcaş de cult. ­Istoria bisericii, personalităţile care i-au călcat pragul, dar mai ales anii în care a ocrotit comunitatea de ­români din Paris au făcut din acest lăcaș un adevărat centru de spiri­tua­litate ortodoxă. Catedrala a fost şi a rămas şi în zilele noastre „o a doua ambasadă” pentru românii din Paris, fie ei turişti, ­studenţi sau emigranţi.

Biserica a fost construită de regele Charles al V-lea, în amintirea cancelarului său, cardinalul Jean al II-lea de Dormans, întemeietorul Colegiului de Dormans. Pe 30 ianuarie 1374, la un an după moartea cardinalului, ­regele a aşezat piatra de temelie a bisericii care urma să fie capela Colegiului de Dormans. Pusă sub ocrotirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, biserica a fost construită de renumitul arhitect Raymond du Temple, care a contribuit la ridicarea Palatului Luvru şi a Catedralei Notre Dame din Paris. Biserica a fost sfinţită pe 29 aprilie 1380, prima slujbă oficiindu-se pe 29 noiembrie 1382. În această capelă, o bijuterie a goticului târziu, s-au rugat de-a lungul timpului mari personalităţi culturale şi eclesiastice franceze. Mulţi dintre aceştia au fost elevi sau profesori ai Colegiului de Dormans.

În timpul lui Napoleon Bonaparte, biserica a devenit cazarmă, iar în 1865 a fost cumpărată de o comunitate de dominicani, care i-au pus vitraliile ce se păstrează şi astăzi. În 1880, dominicanii au fost alungaţi din Franţa, iar biserica a fost vândută unor întreprinzători constructori, care au lăsat-o în paragină.

Istoria acestui lăcaș de cult ­emblematic pentru comunitatea românească este legată de arhimandritul Iosafat Snagoveanul (1797-1872), care până la urmă nu a apucat să slujească în actuala catedrală. Într-o scrisoare din anul 1855, arhimandritul ­Iosafat Snagoveanul îi mulțu­mea domnitorului Grigore Ghica al Moldovei pentru ajutorul dat - suma de 7.000 lei din Casa Statului în vederea achiziţionării unei biserici pentru comunitatea românească din ­Paris.

Despre însemnătatea aceleiași capele românești la Paris, în 1860, vorbea tot arhimandritul Iosafat Snagoveanul, referindu-se la capela din 22, Rue Racine, după cum nota arhiereul Veniamin Pocitan Ploieș­teanul: „Fraților români, Capela română din Paris ... a dovedit îndestul ce se cere pentru o biserică românească, împrejmuită de camere, care pe lângă împlinirea datoriilor lor religioase, să serve totd’odată și spre locuința celor cu mijloace mai puține și unde să fie o îngrijire părintească mai d’aproape atât pentru conduita și moralitatea lor, cât și spre împlinirea, mai cu exactitate, a studiilor lor scolastice”.

Dorința arhimandritului Iosafat s-a împlinit, căci, în cele din urmă, a fost cumpărat alt lăcaș de cult, tot în Cartierul Latin al Parisului. În septembrie 1882, la exact 500 de ani după prima slujbă oficiată, biserica a fost cumpărată de Regatul României. Regele ­Carol I și regina Elisabeta sunt pomeniți în calitatea lor de ctitori, dar sprijinul financiar a venit și din partea mai multor familii boierești și din fondurile Ministerului Cultelor, adică, în cele din urmă, din banii cetățenilor români. Reamenajarea bisericii pentru a fi conformă cultului ortodox și construirea unor anexe au durat aproape 10 ani, astfel încât biserica a fost sfințită în 31 mai 1892 de către Episcopul-vicar ­Inochentie Moisiu Ploieșteanul. Cel care a insistat pentru achizi­ționarea capelei a fost Vasile ­Alecsandri, pe atunci ministru pleni­po­tențiar la Paris.

O catedrală medievală din Paris devine românească

Cumpărarea capelei dominicanilor s-a făcut în septembrie 1882, la inițiativa Casei Regale. Grija față de biserică s-a manifestat în continuare prin gesturi filantropice consemnate de Episcopul ­Venianim Pocitan Ploieșteanul, care enumeră persoanele donatoare.

Aici au slujit mai mulți preoţi, profesori de la facultăţile de teologie sau viitori episcopi în ­România. În timpul comunismului, după 1948, comunitatea de la Paris a hotărât să se despartă ­administrativ de Patriarhia Română din cauza regimului nefast, urmând o lungă perioadă de susţinere a rezistenţei creştine faţă de invazia comunistă. Din acel an şi până astăzi, biserica este administrată de Asociaţia culturală de drept francez. În perioada comunistă aici a fost sediul bisericii române din exil, păstorită mai întâi de Mitropolitul Visarion Puiu și ulterior de Episcopul Teofil Ionescu. Visarion Puiu a devenit oficial Mitropolit aici în 1949, după peregrinări prin ­Viena, Roma, Lugano, la solicitările comunității românești.

Astăzi, biserica românească din Paris este un adevărat centru de spiritualitate şi promovare a culturii româneşti. Copiii familiilor de români participă duminica la orele de catehism ortodox, precum şi la cursurile de limba română şi franceză. Parohia deţine şi o bibliotecă ce are lucrări de teologie şi literatură română şi franceză. În ultimii ani, biserica a găzduit şi o serie de evenimente culturale. În fiecare an, aici se desfășoară manifestări legate de Festivalul Frumosului, organizat de Mitropolia Ortodoxă Română.

Catedrala românească din ­Paris pare a fi prin vechimea ei, prin asocierea cu personalitățile culturii românești care i-au trecut pragul și prin simbolul ei de rezistență în timpul perioadei ­comuniste unul dintre principalele repere ale românilor care vin la Paris. Pe lângă sala principală a bisericii sau naosul și Altarul, catedrala mai adăpostește o capelă unde a slujit cândva pentru comunitatea sârbă Sf. Ioan Maximovici, unde se păstrează și o mitră a lui. De asemenea, în catedrală se află Sala Cuza, artizanul Unirii de la 1859. În această sală se găsește și un steag de la 1927. Tot la parter se găsește și sala de parastase. Pereții sălii sunt împo­dobiți cu icoane, dar și cu portrete ale marilor duhovnici români ai secolului trecut. Aici se află și un tablou de dimensiuni mari care îl înfățișează pe Episcopul românilor din exil, Teofil Ionescu.

După instalarea la putere a comunismului în România, catedrala a trecut sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Ruse din afara gra­nițelor, apoi, după 1990, sub Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America. Din 2009, catedrala a revenit sub oblăduirea Patriarhiei Române. 

Catedrala și emigrația ­românească

Scriitorul Titus Bărbulescu vorbea despre felul în care românii exilaţi s-au constituit într-o unitate în jurul bisericii lor… Biserica i-a ajutat pe foarte mulți în vremurile acelea. Erau aici mai multe generaţii de intelectuali care căutau Biserica: Eugen Ionescu, Cioran, Horia Stamatu, Mircea Eliade, Paul Costin ­Deleanu, Virgil Gheorghiu, ca să nu-l mai numesc pe Constantin Brâncuşi, care cânta în strana bisericii. Veneau la biserica din Jean de Beauvais şi preoţii greco-catolici, părintele ­Zăpârţan, părintele Goia, devenit mai ­târziu călugăr dominican. Eugen Ionescu era nelipsit la slujbele de Paşti şi de Crăciun de la biserica românească din Jean de Beauvais.

Câteva dintre stranele de la catedrala românească au plăcuțe cu numele personalităților care le-au ocupat. Una dintre acestea a fost strana principesei Ileana a României, înainte ca aceasta să se călugărească în Franța la mănăstirea ortodoxă de tradiție rusească de la Bussy-en-Othe. Dacă strana folosită de principesa Ileana se găsește pe partea stângă, partea femeilor, la mijlocul rândului, nu departe de cea folosită de Paul Barbăneagră și de cea a lui Mircea Eliade, prima strană de pe partea dreaptă i-a aparținut lui Constantin Brâncuși. Aceste mari figuri ale culturii universale au fost membri ai comunității româneşti din Paris.

În imediata apropiere a catedralei se află statuia poetului ­Mihai Eminescu - Eminescu în­lăn­țuit. Aici au loc manifestări cu depuneri de coroane. Lucrarea a fost inaugurată în 15 iunie 1989 şi este opera lui Ion Vlad.

Românii contemporani despre biserica lor de ­suflet din Paris

Am realizat mai multe interviuri cu persoane care au emigrat în Franța și care merg la slujbele catedralei româneşti din Paris, dintre care redau câteva pasaje.

Catedrala este percepută de intervievaţi ca spațiu simbolic care contribuie la prezervarea identității.

Pentru doamna T. din Bucu­rești, „catedrala este locul unde se adună foarte mulți intelectuali români, o continuitate istorică și culturală, un loc de inimă, pe aici au trecut Cioran, Brâncuși sau alt mare nume al culturii româ­nești. Este un monument istoric, un punct unde la sărbători te simți ca în familie, te simți acasă, e o bucată de România plantată în Paris”.

Pentru domnul D. din Iași, catedrala este „un loc în care mă întorc la surse. Când am ajuns direct în mizerie, relaționarea cu românii a fost mult sub așteptări, mulțimea foarte diversă, mulți nu vin pentru biserică, ci pentru a arăta că sunt cineva, este mult show-off și din punct de vedere al partajării, comunicare cu compatrioții - dezamăgire, inte­r­ac­ționare cu oamenii, un loc care se transformă asemenea bisericilor catolice, loc de aplauze, concerte, unde nu mai este sacru, tot mai puțin loc de rugăciune”.

R. din Bacău povestește că pentru ea catedrala are două semnificații profunde: „După primii mei ani de Franța, în 2009, am ajuns la biserica românească pentru că am botezat băiatul și acesta a fost primul meu contact, iar apoi via Brâncuși. Brâncuși era foarte ancorat în biserică și cam asta este catedrala, un reper care rămâne ca și Coloana infinitului. Există în Franța tot felul de biserici românești, dar catedrala rămâne un simbol”.

Doamna D. din Iaşi ne-a mărturisit următoarele: „Asociez catedrala cu Monica Lovinescu, Radio Europa Liberă și apoi am aflat că se transmitea de la catedrală, am plâns tot timpul gândindu-mă la acele momente în care ascultam pe întuneric fără să pot ima­gina Parisul sau catedrala, știam că e un parfum sau o libertate care vine de acolo. Vecerniile de sâmbătă seara sunt minunate și tot aici a slujit un sfânt contemporan - Ioan Maximovici”.

Catedrala este percepută și ca spațiu sacru, loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu - în viziunea domnului V. din Sibiu catedrala este Ierusalimul ceresc.

Pentru doamna D. din Bacău ea este „locul de mântuire, locul pentru care și-a dat viața Hristos, iar aceasta este mireasa Lui. Aici ne curățim de păcate pentru mântuire, aici e Legea nouă a Lui Hristos Care este mirele ­nostru. Ținta noastră este ca să fim cu mirele nostru”.

Pentru R. din Baia Mare,­ ­„catedrala e un loc în care ne strângem sufletele obosite uneori de zbaterea pământească pentru a ne bucura de liniștea sfinților, a cântecelor și a rugăciunii de care avem mereu, se pare, nevoie”.

Doamna N. din Seini mi-a mărturisit că pentru ea „catedrala este o a doua familie, aici mi-am făcut prieteni. Catedrala e mama noastră. Mă simțeam singură, pierdută, catedrala m-a ajutat mult să mă integrez, să mă obișnuiesc aici, în Franța”.

Domnul F. din Bacău mi-a spus că „aici, la catedrală, sunt între prieteni, oameni în care pot avea încredere, pe care îi văd în fiecare săptămână, duminică de duminică”.

Pentru alții catedrala este o Românie în miniatură, o Românie așa cum le-ar plăcea să fie și nu cum este ea de fapt, un loc al absenței și al dublei prezențe pentru niște oameni cu multiple identități și apartenențe așa cum sunt de fapt imigranții.

Pentru R. din Rădăuţi, de exemplu, „catedrala românească înseamnă acasă, un petic de România. Cea mai grea e străinătatea, a fost greu până am găsit de lucru. Biserica este o corabie, o stabilitate. Aici am găsit casă, am găsit prieteni. Îmi amintește de copilărie, de bunica, care iarna torcea, vara culegea in și țesea, iarna făcea cămăși și covoare. Făceam șezători și bunicul era cu poveștile din război”.

Pentru cele mai multe persoane aceste aspecte se întrepătrund, în funcție de fiecare persoană una dintre dimensiuni putând fi mai importantă decât celelalte.

Pentru E., istoric de artă care se află de 20 de ani în Franța, catedrala este „spațiu de rugăciune, un loc de reculegere, de păstrare a relației cu rădăcinile naționale, patriotice. Îmi încarc bateriile în ceea ce privește identitatea mea de român - reprezentată de catedrală, loc de întâlnire al tuturor, o întâlnire a Liturghiei, a momentelor comemorative importante, locul unde au loc în fiecare an manifestări din cadrul Festivalului din dragoste pentru frumos”.

M. din Bucureşti spune că „biserica m-a ajutat să îmi construiesc reperele în țara de adopție. Fiica mea a fost botezată în 2003. Pr. Iulian, duhovnicul meu, este părintele spiritual care mă ajută să cresc, mă susţine și îmi este mereu alături. Merg și la alte parohii, dar când sunt la catedrală am impresia că revin acasă. La catedrală se întâmplă atât de multe lucruri frumoase și tainice! Acolo am revenit la credință, în timpul slujbelor am simțit prezența Sfântului Duh. Catedrala este legătura dintre români şi Dumnezeu, ­dintre diasporă şi țară”.

Catedrală a sufletului ­românesc 

Așadar, catedrala din Paris, cea mai veche proprietate a statului român în Franța, este locul în jurul căruia se organizează migrația românească din Paris, care amintește de acasă, în jurul căruia s-a clădit o nouă idee de casă pentru românii a căror trecere pe aici a fost fie permanentă, fie pasageră. Înțele­gerea și raportarea la acest loc au căpătat accente tragice în timpul perioadei comuniste, când legăturile cu țara-mamă erau iremediabil rupte, românii erau niște refugiați politic, apatrizi. În jurul acestui loc-simbol s-a clădit o identitate, a avut loc un proces de construcție identitară, catedrala devenind un spațiu încărcat de nostalgie din trecutul românesc, un refugiu, ea însăși o țară așa cum și-ar fi dorit românii acelei vremi. Românii au construit pe o istorie mai veche pe care și-au apropiat-o făcând-o a lor. Aici românii își redescopereau rădăcinile, reînnodau legătura cu trecutul și cu trecutele identități. Copiii aflau originile părinților și unii copii ai căror părinți își renegaseră identitatea românească în perioada comunistă, după prăbușirea comunismului, şi-au regăsit identitatea românească în perioada postcomu­nistă. Catedrala este unul din grupurile de apartenență ale acestei comunități care reu­nește oameni din toate colțurile României. Ea este pentru mulți dintre românii care ajung la Paris o referință mai importantă chiar decât ambasada, legătura cu România, un colț de acasă în mijlocul Parisului, o inimă de românism care palpită și în jurul căreia gravitează unii dintre principalii piloni ai mi­grației, un reper identitar. Catedrala este aproape un organism viu din seva căruia de-a lungul secolelor s-au hrănit generații întregi de creștini și de emigranți români, ca o mare și adâncă rădăcină, cu mii de ramificații și frunzulițe care cresc din ea.

Citeşte mai multe despre:   Catedrala „Sfinții Arhangheli” din Paris