Există în istorie o sublimă frumusețe morală și o demnitate creștină a țăranului liber român, care nu și-a imaginat altfel împlinirea decât în Biserică. Celebra „Friză a potecașilor” călări, pictați de jur-împrejurul bisericuței de la Viorești-Vâlcea, sub streașina de șindrilă a sfântului locaș, din Parohia Gorunești, Protopopiatul Horezu, Arhiepiscopia Râmnicului, cavalcadă unicat în istoria Ortodoxiei noastre, rezumă, spre permanentă trezvie, adevărul că Altarul bisericii și țara sunt un singur hotar. Și acesta trebuie, fără ezitări, în veci, apărat.
Într-o zi de noiembrie, când verdele codrului, încins de-un soare încă extrem de viguros, își topește clorofila și o preface în bronz, neprevestind încă zăpezile iernii, un drum la biserica din Viorești, comuna Slătioara, județul Vâlcea, capătă nu numai bucuria și patina clipei, ci se și preface într-o exemplară lecție despre frumos, despre demnitate, statornicie, curaj și credință. Această bijuterie ortodoxă, „zidită la 1782 și împodobită cu zugrăveli către 1807 de meșteri țărani, pe cheltuiala obștei neatârnate de aici, în frunte cu Ioan Popescu, zis #Urșanu$ ctitor,... încheie”, cum spune academicianul Răzvan Theodorescu, „veacul brâncovenesc”.
Continuu prezent
Dincolo însă de frumusețea fără de cusur și inimitabilă a picturii sale, a frizei despre care vorbeam la început, comparate de același om de cultură cu „finețea cromatică amintitoare de prețioase manuscrise orientale”, drumul la Viorești se preface în final într-o inegalabilă lecție despre ce înseamnă a fi creștin frumos, moral și demn, pe care noi, românii acestui timp, avem obligația să ne-o însușim. Celebrii potecași, pictați călări pe căluții lor de munte, cu căciulile lor mari îndesate pe frunți, pe care nu și le scoteau nici în fața lui vodă, semn al unei demnități ancestrale, „bat” rotocol zidul bisericii, apărând nu numai granița românească de la hotarul vremelnic cu Austro-Ungaria, de pe la 1700, ci și pe cel ceresc al învierii neamului, de atâtea ori răstignit pe crucea istoriei. Bărbații aceștia mândri, hotărâți, vrednici, veghează nu numai vămile, trecătorile munților, ci și liniștea, rugăciunea, smerenia și dragostea pentru Hristos a celor care îngenunchează în fața altarelor. Ei sunt un prezent continuu, pilduitor. Privindu-i, te încredințezi că nu-și vor înceta niciodată rondul. Pentru că ei nu numai veghează, ci, ca într-o nuntă, vestesc precum colăcerii pețirea continuă a miresei. Adică a Bisericii lui Hristos.
Biserica vie
Ctitoria vătafului Urșanu și a lui Ion Viorel de la Viorești, de pe malul drept al râului Cerna, păzit de acești moșneni cu privilegii, care întruchipează, după Nicolae Iorga, „istoria anonimă a miilor de țărani liberi” și „care au ridicat cu evlavie și orgoliu salba de biserici de sub munte din Buzău, Dâmbovița și Argeș, din Vâlcea, Mehedinți și Gorj, de la începuturile modernității noastre, după domnia Brâncoveanului și înainte de scurta cârmuire a lui Tudor Vladimirescu”, cum spune academicianul Răzvan Theodorescu, a trecut ea însăși prin calvarul crucii.
Ridicată pe locul unui schit de maici, cunoscut cu numele de Valea Călugăra, și străjuită de piramidele de pământ ale Măgurii Slătiorului, într-un loc de legendă, cu povești și uriași, ctitoria potecașilor, a oamenilor atât de credincioși din Slătioara, încât dacă pe vreunul dintre dealuri sau la vreo casă nu se auzea dangătul clopotului, acolo se ridica imediat o biserică, a fost pe punctul de a se neantiza.
„Din cauza vremurilor potrivnice, a cutremurelor, mai ales din cauza celui din 1977, în ea nu s-a mai putut sluji o lungă perioadă. După 2000, timp de 10 ani, s-au executat lucrări de consolidare exterioare și interioare a sfântului locaș și s-a făcut restaurarea picturii de către doamna Elena Murariu, care a muncit aici opt ani. Astăzi, biserica este vie, se slujește în ea constant, mai ales că în jur trăiesc vreo 40 de familii. Sfântul locaș, cu hramurile «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului» și «Sfinții Împărați Constantin și Elena», acest al doilea hram fiind primit pentru că în timpul săpăturilor arheologice a fost descoperit un anume Constantin, care a fost unul dintre ctitorii locașului, a devenit simbolul comunității și este cuprinsă în circuitele pelerinajelor care se efectuează la mănăstirile din zonă: Bistrița, Arnota, Govora, Polovragi și Hurezu. În clopotnița bisericii se păstrează toaca originală de lemn, de la 1782, pe care sunt inscripționate pomelnicele din acea vreme. Datorită omului de cultură Dinu Săraru, care este născut aici, a familiei sale și a Fundației „Niște țărani”, membrii academiei, în fiecare an, în luna octombrie, vin aici să se roage și să împartă premiile fundației. Biserica aceasta, pe lângă scopul liturgic, joacă și un important rol cultural pentru întreaga zonă. Potecașii pictați pe pereții ei au dat și stema comunei noastre. Cei care ajung aici, nu numai enoriașii, simt o liniște sufletească deosebită, se încarcă spiritual și moral pentru multă vreme”, ne mărturisește părintele paroh Alexandru Prună.
Fascinați de simplitatea și frumusețea sfântului locaș, am înconjurat și noi în mod repetat biserica, încredințându-ne, fără tăgadă, că potecașii de la Viorești ne străjuiesc și nouă viețile, rugăciunile, familiile, precum niște adevărați arhangheli.
Înainte de a pleca de aici, de dincolo de piramidele de pământ, de dincolo de Cerna, o adiere neverosimil de caldă pentru jumătatea lui noiembrie ne-a adus în inimi cântare de acatist: „Pe îngerii cei nemulțumitori văzându-i trufindu-se și din cerul cel înfocat căzând, o dumnezeiescule Mihaile, ca un rob mulțumitor stând, ai strigat: #Să stăm bine și să luăm aminte$, cântând Sfintei Treimi: Aliluia!”.
