Bucureştiul este un mare bazar. Un bazar uman şi, în acelaşi timp, un bazar al mărunţişurilor de tot felul. Negustoria ambulantă este una dintre „meseriile“ practicate la orice colţ de stradă, mai ales în jurul marilor pieţe şi în centrul Capitalei. Doar să nu vrei ori să nu ai bani deloc ca să nu îţi poţi permite ceva anume. Oferta este diversificată, iar preţul scade în funcţie de talentul de negociator al cumpărătorului sau de simpatia vânzătorului faţă de client. Totul este de vânzare. Până şi suferinţa.
Nu se poate vorbi de o zonă zero a acestui bazar pestriţ. Vânzătorii sunt peste tot la fel de mulţi şi de agasanţi. Nu se lasă până nu îţi uşurează portmoneul. Categoria celor care au ceva de vânzare nu se limitează doar la aceia care, pentru câteva bancnote, oferă lucruri materiale, ci şi la şantajiştii de duzină, care îşi etalează suferinţa ca „pildă“ pentru cei mulţi, la schimb cu câţiva lei. Florin este unul dintre ei. Cerşeşte la Patriarhie de aproape doi ani. Are un picior afectat, mâncat până la os în zona gambei. Piciorul bolnav, pe care îl mişcă cu greutate când la deal, când la vale, hrăneşte zilnic trei guri. El, soţia şi mama ei. „Oamenii îmi dau cât pot. Primesc bani sau mâncare. Le cer o dată, a doua oară nu mai îndrăznesc“, spune Mihai, în timp ce îşi plimbă mână pe piciorul descoperit în gerul iernii. Nu a încercat niciodată să îşi caute de lucru. Presupune că nimeni nu l-ar angaja cu infirmitatea lui. Nici nu îşi doreşte. Se descurcă şi aşa.
„Ia covrigul, ia ciorapul, ia de la mine, nu de la altu’“
Numărul vânzătorilor creşte semnificativ în preajma sărbătorilor de Crăciun, de Paşti, de „ziua îndrăgostiţilor“, 1-8 martie etc. E ca un joc de-a şoarecele şi pisica. Când îţi doreşti mai puţin să îi întâlneşti, chiar în acel moment găsesc să te agaseze cu lăudăroşenii stridente, spuse pe ton ridicat, „şosete naic avem; patru la o sută de miiiiii“, „banane frumoaseeeee; şase la treizeci de mii“. Şi lista chilipirurilor continuă cu produse la fel de ofertante. În zona Unirii, tarabe se găsesc la tot pasul. Oferta este diversificată: bluze, ciorapi, gumă de mestecat, agrafe de păr, pijamale, căciuli, şerveţele la un loc cu covrigi şi eugenii, şi câte şi mai câte. Vânzătorii se întrec în rime: „Ia covrigul, ia ciorapul, ia de la mine, nu de la altuâ“ sau „Ciorapi la doi lei bucata, ca să se-ncalţe şi tata“. O bătrână vinde seminţe la pahar. Are alături un cântar ruginit. Din când în când se mai opreşte câte un om care îi seamănă în palmă câteva monede, cât să-i ajungă pentru o pâine.
Totul se mişcă rapid în zgomotul şi agitaţia străzii, sub reclamele gigant, montate pe clădiri, oriunde şi oricum. Şi acestea vând ceva. E doar o formă modernă a firmelor şi a companiilor de a a-şi atrage clienţii, nicidecum o soluţie civilizată şi de bun-simţ. La fel se întâmplă şi cu afişele de mici dimensiuni, postere şi anunţuri, maculatură numai bună de frământat în picioare de trecători, mai ales în zona metrourilor.
„Numerele la loto mi le spui şi mie, ghicitoareo?“
Chiar şi norocul e de vânzare. Casele loto şi cazinourile întâlnite la tot pasul au concurenţă serioasă. „Pirandele“ cu cozi lungi, împletite cu aţă roşie, au clienţi lor: „Dai cât vrei, fetiţa mea, şi o să afli viitorul tău şi fericirea ta. Ia şi talismanul dă la mine, norocuâ să vie la tine. Ascultă la mine“. Îşi plimbă fustele roşii ca macii prin noroi şi caută cu ochi vicleni în palmele trecătorilor naivi iubiri, necazuri, cumpene, fericirea. „Numerele la loto mi le spui şi mie, ghicitoareo?“, împunge cu vorba un trecător grăbit.
Numai pe bunicul din tramvaiul 52 care vinde şerveţele, pixuri şi brăţări de ceas norocul l-a părăsit demult. Locul lui nu e printre călătorii de tot felul. De multe ori este ţinta ironiilor acestora. Cei mai mulţi, însă, îl privesc cu îngăduinţă şi îi oferă un ban de drag, din milă, fără a accepta vreunul dintre obiectele de vânzare.
Totul este negociabil
Printre reclamele mari, cocoţate pe blocuri, au apărut în ultimul timp tot mai multe oferte de vânzări de apartamente, case şi terenuri. Criza economică a „scuturat“ piaţa imobiliară. Ca la piaţă, şi aici totul se negociază. Un simplu telefon la o agenţie imobiliară şi ofertele curg: „Un apartament cu două camere în Crângaşi, 50 de metri pătraţi, fără nici un fel de îmbunătăţire, proprietarii l-au pus în vânzare cu 110.000 de euro. Acum au anunţat că-l dau cu 70.000 de euro. Dar dacă vreţi să-l cumpăraţi, poate îi convingem să mai scadă din preţ. Încercăm cu un 67.000“, spune Aurel, agent imobiliar.
De câteva luni, în Pipera casele se vând la preţuri mult mai convenabile. Anunţurile sunt afişate peste tot şi captează prin mesaje tentante: „Vile de vis la preţuri incredibile“, „Oferta zilei“. Mă opresc la o vilă duplex pe o stradă îngustă, cu parter şi un etaj, din lemn. Suprafaţa construită e de 170 de metri pătraţi, terenul total de 255 de metri pătraţi, semimobilată, loc de parcare, alarmă. Casa are două băi, trei dormitoare, o bucătărie, terasă, un dressing spaţios, spaţii de depozitat.
„Acum un an făcea 300.000 de euro. Proprietarul a lăsat 10% din preţ. Comisionul agenţiei este 3% plus TVA. Ne înţelegem noi. Vă mai las şi eu din preţ“, explică Valeria, agent imobiliar. Ofertele sunt multe, cumpărătorii puţini. Totul este negociabil. Totul este de vânzare.
▲
Negustoria ambulantă, o constantă a vieţii din Capitală
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, negustoria ambulantă era o realitate a străzilor bucureştene. De dimineaţă şi până la asfinţit, străzile erau pline de negustori. Acest tip de comerţ era practicat mai mult de străini, în special evrei şi balcanici. Erau nelipsiţi turcii şi bulgarii, care vindeau mai ales dulciuri, alune, cafea, bragă şi băuturi răcoritoare. Salepul, o băutură de iarnă „fierbinte, dulceagă şi cu piper în ea“, cum îşi amintea I. A. Bassarabescu, numai bun „să încălzească şi, în acelaşi timp, să hrănească“, era adus de bulgari. Erau mai multe feluri de negustori, fiecare specializat pe anumite mărfuri. În general, alimentele comercializate erau carnea, legumele, fructele, dulciurile, răcoritoarele şi mărunţişurile folositoare. Mărfurile erau aduse de afară ori erau luate de la angrosişti, din pieţe. Bucureştiul, în perioada 1868 şi până în 1885, a avut doar două pieţe, şi anume „Piaţa mare“, Piaţa Unirii de astăzi, şi „Piaţa mică“, lângă Biserica Amzei. Bucureştenii bogaţi îşi trimiteau slugile la piaţă sau comandau negustorului produsele, care le erau aduse acasă. Astfel, negoţul ambulant a răspuns cerinţelor populaţiei, care nu se mai vedea nevoită să iasă din casă pentru cele necesare gospodăriei. Mai mult, preţul era convenabil. Felul acesta de negustorie nu a fost abandonat nici mai târziu, astăzi mai exact, când numărul supermarketurilor şi al mallurilor creşte vizibil.
