Două surori de sânge, sub acelaşi acoperiş, în două lumi diferite, paralele. Ferentari şi Primăverii - două cartiere ca două surori, două destine asimetrice. Una brunetă, cealaltă blondă. Una nevoiaşă, una înstărită. Prima-şi cârpeşte zilele cu speranţe, alta cu certitudini. Ne aflăm într-o "familie" care-şi iubeşte egal odraslele, deşi Dumnezeu le-a făcut diferite: Şcoala 136 - Ferentari şi Liceul "Jean Monnet" - Primăverii. Nu este unicul caz, peste tot, de la nord la sud şi de la est la vest, trăiesc astfel de surori: unele în haine cârpite, altele în veşminte preţioase.
Ferentarismul şi baronismul sunt două concepte care cuceresc din ce în mai multe teritorii, nu numai în şcoala românească, ci în întreaga societate. Primul trăieşte la marginea lumii, celălalt, în centrul ei. Aşa sunt multe dintre şcolile României, la poluri opuse unele de altele, ursite să se dezvolte inegal, să trăiască ori în subteran ori pe acoperişul lumii. Vorbim desigur despre sărăcie şi bunăstare, ca două stări fundamentale ale învăţământului nostru, despre deznădejde şi speranţă.
Sub această cruce trăiesc două şcoli din Bucureşti, aflate la doar zece kilometri distanţă, într-un Bucureşti cosmopolit al mileniului al treilea, într-o capitală europeană.
Fără certificate de naştere, fără apă şi curent
La Şcoala 136 din Prelungirea Ferentari învaţă copii rromi în proporţie de 95%. Majoritatea provin din familii monoparentale, în care unul dintre părinţi ori şi-a abandonat căminul, a ajuns ori în puşcărie, ori a murit, ori a plecat în străinătate. Veniturile lor sunt extrem de reduse, abia dacă pot trăi de pe o zi pe alta. Unii copii beneficiază însă de ajutorul fundaţiilor şi ONG-urilor de specialitate care le oferă câte o masă caldă, rechizite şi consiliere. Cei mai mulţi dintre locuitorii Ferentariului muncesc la ADP, pe salarii mizere, iar banii nu le-ajung. Stau câte zece într-o cameră, în blocurile unui cartier-ghetou sau în cocioabe dărăpănate. "Când îi vizitezi acasă, copiii ies şi de sub paturi, aşa sunt de mulţi", povesteşte directorul şcolii. De nenumărate ori, părinţii nu au ce pune pe masă, singurul lor gând fiind acela de a face rost de un colţ de pâine pentru a doua zi, ne spune profesoara de limba rromani de la 136, mediatoarea care intră des în casele copiilor. Nu au apă şi curent, pentru că puţini îşi permit acest lucru. În schimb, şcoala este izbitor de frumoasă, cu mobilier, lambriuri, parchet, termopane noi, toalete curate şi moderne, apă curentă, clase văruite, laboratoare de informatică, dascăli buni şi înţelegători. Un safir în praful Ferentarilor.
Desigur, la Şcoala 136 lucrările de reabilitare nu s-au finalizat la 13 septembrie. Cândva, curtea ei era şi culoar de trecere între blocuri unde vecinii îşi aruncau gunoaiele şi animalele moarte. An de an, conducerea şcolii se zbate să întocmească multora dintre copii certificate de naştere. Pentru că n-au apă acasă, copiii sunt murdari, miros urât, iar unii au şi păduchi, şi râie, ne spun profesorii. Sunt doar câteva tuşe ale unui portret incomplet.
Un copil fericit
Cu toate acestea, o elevă din clasa a VIII-a ne-a declarat că este fericită alături de tatăl ei. Fata de origine rromă şi-a pierdut mama la o vârstă fragedă, dar ne-a mărturisit că este mulţumită cu ce i-a dat Dumnezeu până acum. Este cea mai bună din clasa ei şi vrea să se facă jurnalistă şi psiholog. "Jurnaliştii sunt foarte ocupaţi, de aceea vreau să ajung ziaristă, iar pentru a şti dacă cel căruia îi iau interviu mă minte sau nu, vreau să devin şi psiholoagă". Sunt visurile unui copil frumos, ambiţios, care mai are nevoie, pe lângă speranţă, şi de ceva sprijin, pe care sigur îl va primi. Indiferent de unde va veni el. "Ea citeşte pentru toţi colegii ei, că ceilalţi nu citesc deloc", ne spune directorul, încercând să ne atragă atenţia asupra unui fenomen resimţit nu numai în pătura săracă, ci şi în cea avută.
"Nu prea ne descurcăm cu banii", zice o fetiţă româncă dintr-a şaptea. Ca urmare, ea şi fratele ei merg zilnic la Fundaţia Philip care le oferă câte o masă caldă pe zi, haine, rechizite şi îi supraveghează la efectuarea temelor. Vrea să ajungă coafeză, ca toţi copiii de la 136, care visează să se facă ospătari sau coafeze. Îşi mai doreşte pentru acest an şcolar să promoveze clasa şi să înveţe bine. Viaţa din cartier este deosebit de dură. Nu de puţine ori, copiii au fost martori la scene violente. Este un cartier în care taximetriştii se tem să te ducă.
Nici un părinte intelectual
În ciuda sărăciei, copiii de la Şcoala nr. 136 nu sunt nişte marginalizaţi ai sorţii. Mulţi şi-au învins destinul. Aceştia învaţă acum la licee precum Sava sau Madgearu, alţii au devenit profesori, au studiat la Politehnică sau la Construcţii. Aşa este S., care a ajuns în clasa a VIII-a, n-a abandonat şcoala, nu s-a măritat cu un ursar la nouă ani şi continuă să creadă în visul ei de a fi jurnalistă. Mediatoarea E.R. ne reaminteşte însă că "sunt foarte mulţi săraci, majoritatea se îmbracă de la second-hand, de la chinezi sau din ajutoare. E trist, dar noi nu avem în şcoală nici un părinte intelectual". Copiii nu sunt înscrişi la medic de familie, doar doctorul din şcoală le acordă asistenţă de specialitate. În aceste condiţii, profesorii de la Şcoala 136 sunt nişte supraoameni. Sunt cu totul speciali. Dacă i-aţi cunoaşte, atunci aţi putea face diferenţa. Ei se luptă cu rezultatele foarte slabe ale elevilor, dar măcar sunt mulţumiţi că rromii vin la şcoală să înveţe să scrie şi să citească. "O medie de 10 în Ferentari nu are aceeaşi valoare cu una luată la o şcoală din alt sector", spune una dintre profesoare.
Mă gândeam, în timp ce discutam cu aceşti copii minunaţi, la toţi ceilalţi copii nevoiaşi din România, rromi sau nu, la sărăcimea rurală care trăieşte o mizerie comparabilă şi deplin anonimă. Numai că aceştia nu sunt cuprinşi în grupurile dezavantajate, iar programele de asistenţă finanţate de organizaţiile umanitare îi ocolesc. Asta este însă altă poveste.
Comparaţia, un sacrilegiu
E un sacrilegiu şi pentru copiii de la 136 şi pentru cei de la "Jean Monnet" să-i punem faţă în faţă, pentru a-i compara. A făcut-o destinul lor deja. Noi ştim doar că există excelenţă în învăţământul românesc, iar acest lucru se găseşte cu prisosinţă la Liceul Jean Monnet, aşa cum există derizoriu şi privaţiune în nenumărate şcoli. Nu numai în mediul rural, dar, iată, chiar în vanitosul Bucureşti. La liceul din Primăverii, elevii intră la facultate în proporţie de sută la sută. Visurile lor ţintesc cele mai prestigioase universităţi din Anglia, SUA şi Franţa. "Când se întorc în ţară, primul drum pe care-l fac este la Jean Monnet, aflăm de la doamna directoare. De asemenea, numele liceului este primul lucru pe care-l spun copiii noştri în străinătate, după cel al ţării."
Totul trebuie judecat aici în termeni de performanţă şi excelenţă, începând de la baza materială, atât a şcolii, cât şi a copiilor, până la calitatea actului educaţional şi al comunicării. Considerăm, de aceea, că Jean Monnet merită o abordare separată, care să-i pună în lumină strălucirea. Dar nu vom obosi nici o clipă să reamintim, de câte ori este nevoie, că trăim o realitate bipolară în învăţământul românesc: un pol ancorat în bizarul Ev Mediu feudal, altul azvârlit în vâltoarea exigentelor paradigme ale mileniului trei.
