La Leorda, în coasta Botoşanilor, localnicii sunt în fiecare zi părtaşii unei lecţii vii de istorie. Ca nişte stâlpi ai credinţei nezdruncinate, cele două bisericuţe de lemn ale satului ţin între bârnele lor bătrâne tot ce-a avut locul acela mai de preţ: rădăcinile şi spiritul comunitar.
Altădată nod feroviar de mare importanţă pentru zona de nord a Moldovei, cu un furnicar de oameni ce roiau către staţia de cale ferată sau spre întreprinderea din zonă, Leorda este azi un sat aproape uitat. Mica industrie ce anima comunitatea s-a risipit ca un fum în vârtejul ultimilor 25 de ani. Oamenii s-au reîntors către vatră, către agricultură, către ceea ce ştiau să facă din vechime.
Acum, de numele satului se mai leagă doar cele două biserici de lemn, parte a zestrei atât de bogate, din acest punct de vedere, a judeţului Botoşani.
Aşezate pe un ax ce străbate inima localităţii, bisericuţele par a fi doi piloni pe care din vechime s-au rezemat credinţa şi nădejdea acestor oameni. Mici, învelite în platoşa lor de lemn, au stat neclintite în faţa vremii: una pe dealul ce veghează asupra satului, cealaltă în vale, lângă şcoală, acolo unde viaţa clocoteşte.
Biserica „Sfântul Nicolae“ Soroceanu
Primul popas e la bisericuţa din vale, de peste drum de şcoală, ridicată la 1885 de familia boierului Caralie. Intrată apoi sub protecţia unui alt proprietar al locului, Alecu Soroceanu, bisericuţa va primi, în timp, şi numele acestuia, semn că a rămas mereu viu în amintirea localnicilor. Aflat într-o stare destul de degradată, lăcaşul dăinuie într-o latură a bisericii celei noi, de piatră, amintind, cu prisosinţă, de un timp al simplităţii şi al liniştii. „Acte pentru această biserică avem încă de la 1821. Se spune că atunci exista un alt lăcaş, pe locul căruia s-a ridicat, la 1885, această bisericuţă. A fost biserică de sat; în jurul ei a fost cimitir. De-a lungul timpului n-a avut norocul unor lucrări serioase de restaurare, ci doar de lucrări de întreţinere“, explică părintele Andrei Ciurciun, paroh la Leorda din 2004.
Bisericuţa este construită din bârne de stejar, pe talpă de stejar şi temelie de piatră de râu. Interiorul şi exteriorul au fost blănite, în timp, cu scândură de brad, pentru o mai bună protecţie. Iniţial, acoperişul era de şindrilă, înlocuită, după moda timpului, cu tablă zincată.
Interiorul, foarte degradat, mai păstrează doar catapeteasma originală. „Intenţia noastră este aceea de a repara ce mai putem şi de a conserva bisericuţa“, spune pr. Ciurciun.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ Arapu
Mă îndrept, alături de parohul de la Leorda, spre cea de-a doua bisericuţă de lemn din sat. Aşezat pe un dâmb de pe care poţi urmări cu privirea toată harta aşezării, până spre drumul ce şerpuieşte spre Botoşani, lăcaşul e împresurat de o sumedenie de legende. Astfel, din bătrâni se ştie că bisericuţa a fost ridicată de Chiriac Giudin, la 1803, în mijlocul unei păduri din apropiere, slujind drept lăcaş de închinăciune unor călugări greci. Aflându-se în loc retras, a fost supusă jafurilor în nenumărate rânduri, drept pentru care a fost părăsită de rugătorii ei, care s-au refugiat la Muntele Athos. „Deşi aveau deja o biserică în sat, pe cea din vale, oamenii n-au vrut s-o lase părăsită, în mijlocul pădurii, aşa că au luat-o şi pe aceasta şi au adus-o aici, în cimitirul satului, sub atenta supraveghere a părintelui Teodor Fasolă“, povesteşte parohul de la Leorda.
Azi, aici, sus, printre crucile înnegrite de ploi şi ninsori, bisericuţa seamănă cu un bunic sfătos, gata să-ţi spună poveşti despre oameni care au fost şi despre timpuri care nu se mai întorc, despre casa boierească de sub dâmboc, pe care comuniştii au distrus-o cu furie, despre vremurile tulburi de până în 1989 şi despre cum s-a aşternut, în ultimii ani, tăcerea peste aşezarea aceasta ce nu mai prididea, cândva, să primească zilnic, în pântecele ei, zeci de trenuri şi locomotive. „Cei din parohie sunt foarte legaţi de bisericuţa aceasta, deşi ea este doar capelă de cimitir. Unii vin doar când slujesc aici. Nădăjduiesc să-i putem reda înfăţişarea sa dintru început, pentru că interiorul este o bogăţie cu care ne mândrim şi pe care trebuie să o lăsăm urmaşilor aşa cum se cuvine“, consideră părintele Andrei Ciurciun.
Un depozitar de frumos şi de spiritualitate
Lăcaşul poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului“, la care, în timp, oamenii au adăugat şi numele boierului care a avut-o în grijă - Arapu. Este construit din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în cheotori“, aşezate pe talpă de stejar şi pe temelie de piatră de râu. Dacă exteriorul a suferit transformări şi intervenţii care i-au afectat valoarea arhitecturală (a fost blănită cu scândură şi i s-a alipit un turn-clopotniţă din cărămidă), interiorul e pur şi simplu o bijuterie. Acesta nu numai că păstrează catapeteasma originală, dar prezintă registre extrem de expresive, pictate direct pe bârnă, lucru foarte rar întâlnit în bisericuţele de lemn ale Botoşanilor. De asemenea, interiorul se mândreşte cu un mic şi dichisit cafas, element la fel de rar întâlnit la aceste ctitorii de lemn.
De fapt, bisericuţa a fost pictată integral, pe bârnă, în interior. Urme vagi ale acestei picturi se pot desluşi sub pelicula de fum şi praf depusă în timp. Însă registrele păstrate reprezintă scene extrem de bine realizate şi destul de rar regăsite în biserici: Iisus învăţând în templu, scene cu Iov şi Solomon din Vechiul Testament. „Majoritatea lucrurilor păstrate în biserică, exceptând catapeteasma şi icoanele, datează din jurul anilor 1900. Eu sper să putem readuce frumuseţea dintru început în această biserică. Mi-aş dori mult să putem restaura catapeteasma“, spune părintele paroh.
Leorda, satul ardelenilor
Legenda spune că această aşezare din apropierea târgului Botoşanilor a luat fiinţă pe la 1700, când mai multe familii de ardeleni din Maramureşul istoric au trecut munţii şi s-au stabilit aici. De altfel, denumirea localităţii vine de la numele unei plante de pădure - leorda - cunoscută sub denumirea de „ceapă ardelenească“. Aceste vechi familii de ardeleni şi urmaşii lor îi consideră pe ceilalţi săteni «nou-veniţi», chiar dacă şi ei sunt stabiliţi de-acum de măcar 100 de ani în sat“, povesteşte parohul de la Leorda. Satul se află în partea de vest a judeţului Botoşani, la 17 kilometri distanţă de oraşul reşedinţă de judeţ. Aşa că, de vă veţi afla în trecere prin oraşul lui Eminescu, nu ezitaţi să vă abateţi, cale de vreun sfert de ceas, şi pe la Leorda, în bisericuţa de pe dâmboc, acolo unde trecutul vă aşteaptă să vă ia de mână şi să vă coboare în poveste.
