Cetatea Histria. Ieşirea din istorie, intrarea în Duh. Note de călătorie

Cetatea Histria are o istorie destul de bine cunoscută, dar cred că este bine să o repetăm rapid. A fost fondată în prima jumătate a secolului al 7-lea î.Hr. şi a ajuns în puţină vreme una dintre cele mai puternice şi respectate cetăţi-colonie greceşti de la Marea Neagră. Amplasarea sa excepţională, nu departe de gurile Dunării, contactele cu triburile din zonă, schimburile comerciale cu acest colţ de lume au contribuit la bunăstarea sa. Apare citată în scrierile majorităţii istoricilor importanţi din Antichitate.

Atacul goţilor, populaţie de neam germanic, în jurul anului 238 d.Hr., aproape că a nimicit cetatea. Cons­trucţia unor noi ziduri de apărare, mai puternice, mai masive, au ajutat-o să renască şi să prospere în vremurile cele noi, ale creştinismului. Colmatarea ieşirii la mare (adică imposibilitatea de a mai face comerţ) şi marile invazii slavo-avare au ca efect părăsirea treptată a cetăţii de către ultimii săi locuitori, cam pe la anul 700 d.Hr. Astfel se termină 1.300 de ani de locuire, prin ieşirea şi „topirea” în istorie (a se vedea ruinele de astăzi), dar şi prin intrarea în Duh. Histria a fost unul dintre locurile în care s-a născut creştinismul românesc, aşa cum îl cunoaştem şi trăim astăzi, în cotidian. Rândurile de mai jos sunt fragmente „povestite” din călătoria pe care am făcut-o în acest loc aparte în ziua de 1 mai anul acesta.

La cetate se ajunge destul de uşor, pe un drum care nu este încă complet asfaltat, dar mai mult decât practicabil. Alternanţa galben-verde a lanurilor de rapiţă şi grâu este o bucurie pentru privire. Din loc în loc se zăresc pavilioane cu zeci de stupi de albine. Cred că harnica insectă şi-a găsit aici ultimul refugiu, pentru că în apropiere se află un grind protejat, Săcele, care adăposteşte zeci de specii protejate de plante şi animale. Apariţia grindului este semnul că am ajuns la cetate. O parcare largă oferă suficient de mult spaţiu turiştilor veniţi fie cu maşina personală, fie cu autocarele. Mai este vizibilă şi clădirea albă, elegantă, a muzeului cetăţii, construită la începutul anilor 1980, voi reveni asupra acesteia. Spre marea mea bucurie şi satisfacţie, sunt mulţi vizitatori la această oră destul de matinală. Oameni din toate clasele şi categoriile sociale, de la bucureştenii care afişează vizibil semnele bunăstării materiale, prin haine, aparate foto şi maşini strălucitoare, la familii din zonă, Tulcea, Constanţa, Galaţi, Brăila, mai modest îmbrăcaţi şi „motorizaţi”, dar tot atât de pasionaţi de ceea ce văd aici. Toţi, iubitori de istorie şi trecut, au preferat să sacrifice micii şi berea pentru o dimineaţă liniştită şi educativă. Cinste lor! - o spun cât se poate de serios şi admirativ.

Este greu de prins în cuvinte senzaţia pe care ţi-o oferă, ţi-o face cadou cu mare generozitate acest loc atât de aparte. Totul este verde, un verde crud-fraged de la ploile căzute în abundenţă în ultima vreme. Zidurile care s-au mai păstrat sunt un mozaic de nuanţe cenuşii, roșietice, alb-marmorate. Marea, zbuciumul şi mirosul său dulce- amar se presimt la doar câţiva kilometri depărtare. Cerul este albastru şi pur, iar lumina de Dobrogea, incredibila lumină de Dobrogea, care a încântat generaţii de pictori şi scriitori, cade pur şi simplu în falduri peste lume, peste cetate şi peste noi; fiecare detaliu, fiecare inscripţie sau statuie se văd mai clare şi mai luminoase. „Veniţi de luaţi Lumină”, îmi vine să spun, aici parcă înţelegi mai bine şi mai altfel sensul celebrei afirmaţii pascale. Şi pentru că tot am încercat să descriu cerul dobrogean, aş vrea să mai spun că natura ne-a făcut un cadou rar şi preţios: un stol mare de pelicani, cred că erau peste 20 de exemplare, a realizat un adevărat balet aerian chiar deasupra cetăţii. Volute, cercuri, urcări bruşte şi coborâri la fel, spectacolul acesta insolit a fost o bucurie rară pentru ochi, inimă şi suflet. Majoritatea celor din jurul meu şi-au scos reflex telefoanele mobile pentru a filma şi fotografia. Inutil, de altfel, erau imposibil de captat pe ecrane, din cauza condiţiilor tehnice dificile. De ce omul modern a uitat să se bucure, pur şi simplu, de ceea ce-i oferă natura?

Chiar la intrarea în cetate, pe pragul porţii principale, cea re­cons­truită de romani după invaziile goţilor, se odihneşte un pui de şarpe. Stă la soare, încălzeşte sângele rece de reptilă pe un bloc de marmură, lustruit de paşi şi timp. Unii dintre vizitatori se reped să-i facă fotografii, cum altfel, neştiind cu cine au de-a face: linia în zigzag de pe spate, capul uşor triunghiular şi „V”-ul alungit de pe cap arată fără tăgadă că este vorba de un mic pui de viperă, un avertisment pe care paznicii nevăzuţi ai cetăţii îl trimit lumii. De altfel, schelete uscate de şerpi se pot întâlni pe toată suprafaţa cetăţii. Fauna din acest loc ferit de acţiunea distrugătoare a omului (turiştii nu sunt atât de numeroşi şi nu prea se abat de la cărările balizate) este una foarte bogată. Ne-am întâlnit cu o cercetătoare de la Universitatea din Constanţa, care purta cu ea o antenă şi aparate de radiolocaţie, cam aşa cum vedem pe canalele educaţionale gen Discovery. Era plecată în căutarea şi identificarea pe teren a unor broaşte ţestoase şi a celebrului „balaur dobrogean”, cel mai mare şarpe de la noi, care poate ajunge şi la trei metri lungime. Un şarpe neveninos, de fapt, sperios şi foarte util naturii, acum aflat pe cale de dispariţie, care se pare că şi-a găsit un ultim refugiu şi în acest areal.

Revenind la cetate, parcursul de vizitare este plin de stele funerare, sarcofage, coloane, inscripţii greceşti şi romane. Sunt atât de multe, încât la un moment dat prezenţa lor devine un mare semn de întrebare adresat fiecăruia dintre noi: ce suntem după ce nu vom mai fi? Cum trăiesc şi mor civilizaţiile omeneşti? Cel mai mult mi-a plăcut să văd numeroși melci (din aceia mari, de iarbă grasă) încremeniţi pe o coloană antică, inscrip­ţionată cu litere greceşti. Poate unul dintre ei o fi fost melcul lui Antim Ivireanul, cine ştie, cel pe care-l putem vedea şi la mănăstirea sa din Bucureşti. Turiştii citesc cu atenţie panourile indicative, care sunt foarte bine realizate, cu o cantitate mare de informaţii esenţiale condensate pe o suprafaţă mică, spre lauda muzeografilor. În plus, locul oferă o mare senzaţie de libertate, de alegere a sensului de vizitare, pe care nu prea am văzut-o la alte situri arheologice similare din România şi din lume. Poţi să vizitezi, să „visezi”, să te bucuri de singurătate şi de ruine, de acel indescriptibil sentiment romantic al ruinelor, care atât de mult i-a atras pe poeţi şi artişti. Să ne gândim doar la „Umbra lui Mircea la Cozia”, celebra poezie a lui Grigore Alexandrescu, vrajă, mister, nostalgie.

Cel mai interesant loc din cetate este fără îndoială „bazilica Pârvan”, denumită astfel după numele marelui istoric. Este situată pe colţul de sud-est al cetăţii, lipită de vechiul zid roman. Are vedere directă la mare, ca şi cum s-ar fi născut din ea, pentru a uni Dobrogea şi lumea, prin creştinism. A fost construită în secolul al 5-lea, dar săpăturile arheologice au relevat faptul că sub ea se află o bazilică şi mai veche, suprapusă la rândul ei pe mai vechi temple greceşti şi romane. O metaforă a schimbării, naşterii şi renaşterii nu atât prin piatră, cât prin Duh. Tăbliţa indicatoare de lângă bazilică ne arată că aici s-au descoperit mulţime de obiecte de cult, printre care un mortarium, vasul în care se păstra apa sfinţită. În muzeul de la intrare se pot vedea planul bazilicii, reconstituit la scară mare, şi alte obiecte de cult descoperite in situ. Printre acestea, mai multe candele de sticlă folosite la iluminarea bisericii. Mi-au plăcut foarte mult, sunt antice şi moderne, în acelaşi timp, dar ele arată, dacă mai era nevoie, puterea de transformare şi de adaptare a Tradiţiei. Chiar dacă nu ar fi fost o inscripţie lămuritoare în muzeu, orice ortodox şi-ar fi dat seama ce sunt şi la ce folosesc aceste obiecte liturgice vechi de aproape două milenii, datorită firului roşu al memoriei şi tradiţiei.

Vizitaţi Cetatea Histria! Nu doar pentru natura minunată, urmele istorice, peisaje şi atmosferă. Aici este locul unde se poate înţelege nespus de bine şi corect cum a apărut creştinismul în România şi în Europa, aş îndrăzni să spun. Istoria a murit, dar noi am continuat, prin Duh, lucrare şi încăpăţânare. Dar toate acestea, dragii mei, nu se pot explica prea uşor, de departe. Ele trebuie simţite şi trăite. Iertaţi, vă rog, tonul uşor patetic de la final.