Cetatea Turnu, bastion de apărare a neamului și Ortodoxiei

După patru ani de lucrări asidue de restaurare, con­solidare și conservare a ruinelor Cetății Turnu, din apropierea municipiului Turnu Măgurele, foarte puțin cunoscute de public, acestea au fost finalizate, obiectivul fiind introdus în circuitul turistic sub denu­mirea de „Parcul turistic tematic Cetatea Turnu”. Fortificația a reprezentat în timp un punct militar im­por­tant de apărare a teritoriilor românești, dar și un bastion ortodox ridicat în calea islamului expansionist care, prin rezistența lui, a asigurat continuitatea credinței creștine, uneori eroic, în întreg spațiul românesc.

Cetatea a fost zidită ca punct militar de apărare, dar și ca vamă, la confluența râului Olt cu Dunărea, pe traseul a două drumuri comerciale: cel care ajungea aici dinspre Sibiu și Brașov, și cel dinspre Moldova și Țara Românească. Fortăreața este atestată documentar în anul 1394, în timpul lui Mircea cel Bătrân, și a făcut parte din structura de cetăți ridicate de acesta pe linia fluviului pentru apărarea Țării Românești și a Ortodoxiei împotriva amenințărilor otomane. Spre sfârșitul domniei marelui voievod, ea ajunge sub ocupație turcească, în împrejurări neclare, revenind Țării Românești abia în 1829, când a fost arsă și dărâmată. Pentru scurte perioade de timp, a fost recucerită și alipită Valahiei în timpul lui Vlad Țepeș și Mihai Viteazul. În această cetate au călcat și alți domnitori români, conți maghiari, cruciați, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, oști creștine și otomane, care s-au înfruntat cu dârzenie.

Cercetări și ipoteze

Excepționala lucrare de restaurare și cercetare a cetății a scos la iveală o serie de detalii de construcție și artefacte care vorbesc despre cei care au ocupat-o ori au poposit în ea în decursul istoriei. Fortificația avea un turn circular central cu un diametru de peste 17 m, acoperit cu șindrilă și mai apoi cu olane, și funcționa ca depozit de muniție și produse agricole. Turnul era împrejmuit cu un zid cu o grosime de 1,5 m și cu un șanț de apărare. Pe zidul de incintă au fost înălțate bastioane, acoperite în timp de reconstruirile repetate ale fortificației.

Informații despre acest important punct militar strategic și comercial al Țării Românești ne-a oferit domnul Gigi Țeican, custodele parcului turistic. Din relatările domniei sale aflăm că în zonă, locuită de geți în Antichitate, granița Imperiului roman se oprea pe Olt. În timpul războaielor daco-romane, aceștia erau aliații Romei. „Din acest motiv, Decebal, în timpul celebrei incursiuni din iarna anului 101, a făcut prăpăd în așezările geților”, ne spune acesta.

Date despre cetate sunt menționate în descrierile călătorului otoman din secolul al XVII-lea, Evliya Çelebi, în Harta stolnicului Constantin Cantacuzino din 1718, în relatările despre raidurile haiducilor lui Iancu Jianu din 1809 la sud de Dunăre, când au incendiat Vidinul și Plevna, în referirile la războiul ruso-turc din 1828-1829, când cetatea a fost luată cu asalt de către generalul rus Malinofski, după care, revenind la Țara Românească după Pacea de la Adrianopole din 1829, a fost dărâmată și arsă, blocuri de piatră din ziduri fiind folosite de localnici și autorități la diferite construcții locale. August Treboniu Laurian afirma în 1846, în „Magazin istoric pentru Dacia”, că cetatea fusese ridicată pe ruinele unui turn roman, iar Cezar Bolliac, în manuscrisul „Excursiune arheologică” din 1869, concluziona că de fapt aici s-ar găsi cetatea ­romană Romula. Cercetările arheologice efectuate de Grigore Florescu în perioada 1936-1939 arată că materialul folosit în prima fază a ridicării cetății, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, provine de la castrul roman Oescus, situat la sud de Dunăre. La rândul său, Grigore Tocilescu, în 1902, considera că aici s-ar afla de fapt castrul roman Turris, atribuit împăratului Traian, ipoteză neconfirmată de săpăturile arheologice, iar Nicolae Iorga considera că aici fusese construit Turnul lui Constantin cel Mare. Se pare că în apropiere ar mai exista o a doua cetate turcească. În 1978, Gheorghe I. Cantacuzino întreprinde alte cercetări arheologice, stabilind că prima con­s­trucție ridicată în acest sit a fost cea a turnului central circular.

Bătălii crâncene

În Evul Mediu, în urma puternicei ofensive otomane din toamna anului 1394 și primăvara anului următor, când a avut loc și bătălia de la Rovine, la 17 mai 1395, Mircea cel Bătrân a fost înlăturat de la domnie, cu sprijinul armatelor otomane, de către Vlad I Uzurpatorul (1394-1396). Încercând să-și recapete tronul, în iulie 1395, Mircea, ajutat de trupe maghiare conduse de regele Sigismund de Luxemburg, eșuează în tentativa sa, dar cucerește cetatea Turnu, în care sultanul Baiazid lăsase o garnizoană otomană puternică, căreia i se adăugau soldați ai voievodului valah Vlad Uzurpatorul. La asalt au participat și contele de Garai, contele de Svolen, strămoșul regelui nostru Carol I de Hohenzollern, și Mircea cel Bătrân cu contingentele sale. După cucerire, în cetate rămâne însă o armată fidelă regelui Sigismund, fapt care îl deranjează pe Mircea. Cu acest prilej apare și atestarea documentară a cetății, sub forma unei scrisori trimise de rege contelui de Garai, palatinul maghiar, în care îi comunica faptul că toate cetățile de pe Dunăre fuseseră recucerite de la otomani, „cu multă vărsare de sânge”. „Din acest document reiese că cetatea era mai veche”, ne precizează domnul Gigi Țeican. „Tot din aceeași perioadă datează și o frumoasă cruce de Malta, scrijelită de un cavaler cruciat pe zidul cetății. Ulterior, bastionul a fost pierdut de valahii creștini, după dezastrul de la Nicopole, în 1396, fiind cucerit de otomani și reamenajat conform standardelor lor militare”, ne spune domnul Țeican. Abia în 1396, Stibor de Stiboricz, voievodul Ardealului, împreună cu Mircea cel Bătrân îl înving pe Vlad Uzurpatorul, redobândesc cetatea, trec Dunărea și participă la Cruciada de la Nicopole. În 1417, spre sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, în condiții neclare, cetatea Turnu este transformată în raia turcească, dimpreună cu satele Flămânda, Măgurele, Odăile, Ciuperceni, Craba și Gârla, locuite de creștini și supuse Pașei de la Silistra și legislației otomane.

„În 1445, cu ocazia incursiunii lui Vlad Dracul (Uzurpatorul) și a lui Iancu de Hunedoara, cetatea a fost asediată, dar a fost singura, dintre toate celelalte de pe ambele maluri ale Dunării, care a rezistat. În 1462, Mahomed al II-lea a încercat să o cucerească, nereușind în prima fază, întâmpinând o rezistență fermă din partea arcașilor valahi, conduși de Vlad Țepeș. Dar, din cauza folosirii artileriei otomane, rezistența valahă a fost înfrântă, cetatea fiind părăsită în mare grabă. Fortificația a mai fost pomenită și cu prilejul bătăliei în care Radu Paisie a trebuit să se retragă împreună cu soția și cu curtea sa în această cetate, după care au trecut Dunărea la Nicopole, iar vistiernicul Radu Furcovici a venit aici cu tezaurul domnesc. Mai târziu, Constantin Brâncoveanu a venit și el în cetatea Turnu pentru a-l întâmpina pe sultan cu ocazia războiului austriaco-turc din 1694. Pe aici au trecut mai toate oștile otomane care se duceau fie spre Transilvania, fie spre Moldova sau București. În acele vremuri, în apropiere curgea Oltul, acum curge Sâiul. Tot pe aici treceau carele cu grâu, oile și plutele încărcate cu sare de la Ocnele Mari pentru a fi vămuite înainte de a fi încărcate în corăbiile de la Dunăre. În apropierea cetății există o movilă, sub care bănuim că se află o construcție romană, pentru că în zidul fortăreței s-au descoperit bucăți mari de piatră rontunjite la capete aduse acolo din acest loc, fasonare specific romană”, ne mai precizează domnul custode.

Cum arătam mai sus, cetatea revine pentru scurtă vreme Țării Românești în timpul domniilor lui Vlad Țepeș și Mihai Viteazul. La 11 decembrie 1594, solii acestuia din urmă anunțau la Weisseburgen că „... oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus), fără pagubă...”

Un călător otoman descria cetatea despre care spunea că este mică, de 300 de pași de jur-împrejur, satul turcesc din apropiere, cu cele 300 de case ale lui.

După uciderea lui Mihai Viteazul la 9 august 1601, la Turda, cetatea reintră sub controlul turcesc. În multe documente târzii, după cum ne spune domnul custode Gigi Țeican, fortificația apare sub diferite denumiri: Cholonic, Cule, Cale, Pirgos, Turnu, Nicopolu Mic, Nicopoia ori Nicopoiu.

Sunetul clopotelor

Un episod tulburător s-a petrecut pe vremea în care cetatea și satele românești creștine din împrejurimi, precum Glagoriile, Grădinari, Gârla Mare, Gârla Mică, Romința, Marlen, Perlen, Săliștea Liștevei, Balta Rece, Ciupelnița, Cătunu Bulgaru și altele, se aflau cuprinse în raiaua turcească, supuse în mod direct sultanului, sau în imediata ei apropiere. Este vorba despre modul în care credincioșii continuau să rămână în comuniune, cu toate restricțiile impuse de autoritatea otomană.

„În apropierea cetății au existat orașul turcesc și multe sate românești, care nu aveau voie să posede clopote la biserici, sfintele lăcașuri fiind în majoritate îngropate, deoarece le era interzis a avea turle. Dar românii creștini i-au păcălit pe turci, continuând să-și manifeste credința ortodoxă. Satele Gârla Mare și Gârla Mică, așezări importante de pădureni și oieri, aflate peste râul Olt, adică dincolo de frontiera valaho-otomană, aveau biserici cu clopote mari, turnate cu contribuția multor sate din afara teritoriului ocupat de turci. Când acele clopote băteau, sunetele lor se auzeau peste apă, până în satele românești supuse sultanului. Astfel, credincioșii care le locuiau știau că este vremea să înceapă și la ei slujba Sfintei Liturghii și porneau spre biserici”, ne spune domnul Gigi Țeican.

Obiecte și inscripții

Pășim cu emoție și respect în cetate, admirând numeroasele resturi ceramice, din secolele XIV-XIX, descoperite aici, fragmentele de cărămizi, de olane, urmele fântânii din piatră săpată în interiorul complexului, ghiulele din piatră sau din fier care au lovit zidurile seculare ale cetății, piroanele din fier, pragul format dintr-o arhitravă romană, fragmentele de lulele, piesele de folosință gospodărească sau de harnașament, micul depozit de ghiulele, precum și „textele tur­cești cu litere arabe inscripționate pe o piatră din zidul cetății, care îl pomenesc pe primul comandant militar al fortificației, Dugabey, și menționează și vechiul nume turcesc al cetății: Cale”, după cum ne spune domnul Țeican. Pe o bucată de piatră descoperim obiceiul scrierii pe ziduri, care datează încă de vremea romanilor. Cu ajutorul custodelui citim inscripția latină „Sabinus Marcus Valerian”, deasupra căreia un român neaoș modern a găsit de cuviință să-și eternizeze dragostea scrijelind „A + M = love!”.

Restauratorii au descoperit încastrate în zid și trei sarcofage romane, o spolie (material) romană, o piatră funerară romană, care ar fi trebuit să aibă deasupra bustul celui decedat, alte inscripții latine, în care apare numele „Colonia” (oraș cu drept italic, adică urbe care nu se supunea din punct de vedere administrativ și ierarhic guvernatorului provinciei, ci direct împăratului), piatra provenind probabil din urbea romană Ulpia Oescus Traiana, astăzi localitatea Ghighen din Bulgaria. În cetate s-a descoperit și un tun explodat, cu efigia sultanului Selim al III-lea.

Toate acestea dovedesc rolul fortificației, îndârjirea bătăliilor care s-au purtat pentru păstrarea ei, nu numai ca important punct strategic militar și comercial, ci și ca bastion al Ortodoxiei românești, în fața islamului expansionist din Evul Mediu. Căci, așa cum spunea părintele Gheorghe Calciu, „Dumnezeu nu răsplătește fapta și rezultatul ei, ci străduința ta”. Or, creștinii ortodocși români din toate timpurile, din toate provinciile, precum cei de aici, s-au străduit, uneori martiric, să-și apere credința și glia.