Străbatem şi azi Colinele Tutovei - ţară a şeilor blânde de deal - şi ne oprim la Şendreşti (judeţul Bacău), străveche vatră răzeşească, la biserica de lemn în care a slujit o viaţă bunicul lui George Emil Palade.
Într-o latură a Motoşenilor, comuna băcăuană ce-şi răsfiră satele peste domoalele dealuri tutovene, se află Şendreştii. Un sat vechi, răzeşesc, pomenit în hrisoave îngălbenite încă din veacul al XV-lea şi aflat apoi multă vreme sub oblăduirea vetrei monahale de la Răchitoasa, din apropiere. Drumuri stricate, case puţine, gospodării deşirate, câmpuri nesfârşite urcând şi coborând lin colinele, aliniate în fâşii colorate în fel şi chip - acesta-i decorul ce însoţeşte călătorul care se aventurează până aici.
Sătucul, falnic odinioară, e astăzi îmbătrânit şi împuţinat. Gospodăriile rămase în picioare sunt aliniate pe firul văii pârâului Pereschev, străjuite de două dealuri dispuse faţă în faţă, ca nişte uriaşi cu piept de lut şi plete de clorofilă. De jos ţi se pare că sus, pe coamă, dealurile-s totuna cu norii. Dacă urci până acolo, ce vezi jos te lasă fără de grai. Casele-s cât nişte cutiuţe, aşezate cu gingăşie în căuşul palmelor celor doi uriaşi şi ocrotite pe vecie.
Tot sus, pe deal, se află bisericuţa de lemn a Şendreştilor, capătul drumeţiei de azi. Ctitorită de răzeşii din Şendreşti, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după cum stă consemnat în istoricul locaşului, Biserica „Sfinţii Voievozi“ şade încă pe tălpi de lemn, croite din trupul falnic al stejarilor ce stăpâneau coclaurii în urmă cu veacuri. Joasă, pitită prin frunzişul copacilor îmbrătrâniţi odată cu ea, bisericuţa e, cum bine spune părintele paroh Daniel Filimon, „comoara locului“. În jur, pe coastă, cruci şubrede, de lemn, vecine cu altele mai noi, de piatră sau fier, desenează o hartă a satului ce s-a stins. Dar nici geografia aşezării, nici liniile simple ale siluetei locaşului, nici frumuseţea toamnei îmbrăcată numai în miere şi pârg nu egalează starea de pace ce domneşte pretutindeni.
Stilul arhitectural
Bisericuţa de la Şendreşti este construită din bârne de stejar, dispuse în cununi orizontale, aşezate pe talpă de lemn, pe o temelie de piatră uscată şi încheiate la colţuri „în ţâncuri“. La exterior, pereţii au fost blăniţi cu scândură de brad, vopsită, pentru a proteja interiorul de curenţii reci de pe coama dealului, practică la care se recurgea adesea în Moldova secolelor XVIII-XIX.
Acoperişul a fost, iniţial, de şindrilă, dar în 1913 aceasta a fost înlocuită pentru prima dată cu tablă albă, ulterior fiind reînnoită. De altfel, în decursul anilor bisericuţa a fost reparată în mai multe rânduri, suferind anumite modificări faţă de aspectul iniţial. Astfel, în istoricul parohiei sunt consemnate reparaţii la 1853, 1913, 1932, când s-a consolidat şi cimentuit soclul şi s-au întărit pereţii exteriori cu trei furci de lemn. Ultimele lucrări de refacere şi consolidare s-au făcut după 1990.
Astăzi, locaşul are nevoie grabnică de consolidare. Însă puterile comunităţii de la Şendreşti sunt mult prea mici pentru lucrările de anvergură ce trebuie făcute aici, mai ales că bisericuţa este înscrisă în lista monumentelor istorice din judeţul Bacău. „Ar fi nevoie de o consolidare de jur-împrejurul temeliei, pentru că biserica prezintă un anumit grad de înclinare. Sunt multe de făcut, dar bani nu sunt“, spune, cu amărăciune, părintele paroh.
Interiorul, similar unei odăi ţărăneşti
Interiorul seamănă bine cu o odăiţă ţărănească. Pereţii de bârne au fost tencuiţi şi văruiţi în alb, astfel că totul pare învăluit şi aici de acelaşi dulce duh al păcii. Covoarele ţesute la război, icoanele vechi, agăţate ici-colo, stranele şubrezite de timp, toate se adună într-o tainică mărturie a veacurilor ce s-au rostogolit peste sat.
Catapeteasma originală a bisericii, pictată pe pânză, a fost înlocuită cu una nouă, în 2007. „Noi am îngrijit fragmentele din vechiul iconostas şi le-am expus pe pereţi. Ne-ar fi părut rău să se piardă. Ce-am găsit, când am venit aici, în 2006, vreau să păstrez, pentru că e vorba de istoria bisericuţei noastre“, spune părintele Filimon.
În inventarul bisericii se păstrează o serie de cărţi bisericeşti vechi şi foarte preţioase. Astfel, locaşul are în patrimoniu o Sfântă Evanghelie în chirilică, de la 1845, tipărită cu binecuvântarea Mitropolitului Meletie, la Neamţ, precum şi o serie întreagă de mineie scrise în chirilică.
Un element care atestă şi vechimea considerabilă a locaşului este Sfânta Masă din altar, cioplită direct din trunchiul uriaş al unui stejar, căreia meşterii lemnari i-au dat forma unei amfore.
Satul lui Şandru de la Iucaş
Potrivit documentelor istorice, Şendreştii s-au format de-o parte şi de cealaltă a pârâului Pereschev, ce izvora din pădurea Doritei. Întemeietorul satului ar fi un anume Şandru de la Iucaş. În secolul al XVII-lea, mai multe părţi din moşia şi din satul Şendreşti au fost dăruite Mănăstirii Răchitoasa, din apropiere. Localnicii erau renumiţi ca buni rotari şi butnari, într-un cuvânt mari meşteri în ale lemnului.
În bisericuţa de lemn a Şendreştilor a slujit o viaţă întreagă preotul-cărturar Gheorghe Palade (1854-1928), bunicul lui George Emil Palade, laureatul Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în 1974. De altfel, savantul şi-a petrecut multe dintre vacanţele de vară în satul bunicilor, în casa acestora şi în lumea păcii din bisericuţa de lemn în care bunicul său slujea. „Preotul Gheorghe Palade purta părul împletit la spate într-o coadă, era sobru, blând, profund credincios şi moral, cu un apreciabil simţ al măsurii, devotat bisericii şi gospodar destoinic. Sensibil într-ale cărturăriei şi extrem de corect, a răspuns, din singurătatea lui, «Chestionarului lingvistic» al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu“, îl portretiza pe străbunicul său prof. dr. C.D. Zeletin, într-un interviu din revista „Viaţa Medicală“ din 27 septembrie 2012.
