Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Chinurile şi moartea Bisericii „Sfânta Vineri“ - Herasca

Chinurile şi moartea Bisericii „Sfânta Vineri“ - Herasca

Un articol de: George Aniculoaie - 09 Mar, 2008

Biserica „Sfânta Vineri“, simbolul Bucureştiului, a fost una dintre cele mai frumoase Biserici ale Capitalei. Istoricul aşezământului se întinde până în secolul al XIII-lea. A fost o oază de linişte şi curăţire sufletească pentru bucureşteni, un loc de popas şi rugăciune pentru vizitatori.

De jos, din Piaţa Unirii, se vedea ca o cetate, îţi dădea un sentiment de siguranţă.

„Sfânta Vineri“, de aici, iar „Sfântul Dimitrie“, de pe celălalt deal, erau cei doi străjeri ai oraşului. Însă din iunie 1987, Biserica „Sfânta Vineri“ - Herasca a încetat să mai existe pe harta spirituală a Bucureştiului.

„Fă Biserica, nu mă interesează cuFm!“ a fost misiunea primită în 1977 de părintele Gheorghe Bogdan, după hirotonie, de la patriarhul Iustin Moisescu. Biserica „Sfânta Vineri“ - Herasca zăcea în ruină de aproape un an, după cutremurul din 1977.

Reconstrucţia a început pe etape, de la temelie şi până la turle. „Am făcut în aşa fel ca să nu am nevoie de aprobări de la culte. Dacă făceai devize mai mari de 100.000 de lei, trebuia să ceri aprobare de la culte. Patriarhul Iustin mi-a spus: «Faci devize numai până în 98.000». Am avut devize cât masa asta“, şi arată o masă lungă ca la praznic.

Cheltuielile s-au ridicat până la 2.445.000 de lei. Părintele a început cu un împrumut de la parohia Voluntari. A fost ajutat de Arhiepiscopia Bucureştilor cu 200.000, dar cei mai mulţi bani „i-am primit de la moldovenii mei“. Mai mult de 25 de parohii, din Moldova şi Buzău, i-au trimis bani pentru reconstrucţie.

Am avut multe ispite şi lupte, dar patriarhul Iustin Moisescu mă încuraja: „Fă înainte, nu te lăsa! Dă-i drumu la lucru!“

Târnosirea sfântului lăcaş a avut loc în ziua praznicului Sfintei Parascheva din anul 1985. Soborul era format din 25 de preoţi în frunte cu episcopul Roman Ialomiţeanul. Starea de bucurie şi împlinire era întregită de pictura refăcută în foiţă de aur a marelui Dimitrie Belizarie.

Comunitatea revenise la viaţă. Biserica era din nou plină de credincioşi. Icoana Sfintei Parascheva îi aduna pe toţi suferinzii, iar slujitorii altarului respectau tipicul mănăstiresc. Lunea, marţea şi vinerea se săvârşea Sfânta Liturghie, urmată de Sfântul Maslu, Acatist şi Vecernie. Toţi preoţii care veneau erau primiţi cu braţele deschise. „Slujeam şi şase, şapte preoţi.“. Credincioşii erau atraşi şi de cuvântările de la amvon. În acea perioadă era diacon aici şi Petre David, profesor de Îndrumări Misionare la facultate. Atunci când predica, îşi aminteşte preotul Zăvoianu, „în Biserică se făcea o linişte totală“.

„Jos, porcăria!“

Dar această stare binecuvântată de lucruri nu avea să dureze decât până în 1987, când, furia dictatorilor comunişti a cuprins majoritatea bisericilor centrale din Bucureşti.

Mai 1987 „De aici sufletul meu începe să lăcrimeze“, se spovedeşte povestitorul. Primăria Bucureştiului a cerut 1435 de metri pătraţi pentru a construi un bloc care să izoleze total biserica. Consiliul nu voia să îşi dea avizul. Însă pentru a fi salvată biserica, spaţiul este cedat.

Sâmbătă, 13 iunie. Ora 11:45. „Vine Ceauşeasca însoţită de Teleagă (prim-viceprim-ministru, n.r. ); am stat la 10 metri distanţă de ei. Acesta îi explica că vor face un bloc la fel ca la „Domniţa Bălaşa“. După câteva secunde „tovarăşa academician“ s-a pronunţat scurt: «Jos, porcăria!». Atât a însemnat Biserica «Sfânta Vineri» pentru ea.“

În aceeaşi zi s-a făcut un memoriu al scriitorilor către mai multe instituţii. Se cerea „salvaţi ctitoria lui Matei Basarab“.

Duminică, 14 iunie. Sfântă Liturghie se va săvârşi pentru ultima oară în Biserica „Sfânta Vineri“ - Herasca.

Luni, 15 iunie. Ora 4:00 „Ne-au trezit zeci de maşini mari, care aduceau panouri de 3 metri.. M-au informat că marţi vor dărâma casa parohială, iar biserica va fi translată“. „Am făcut apel la studenţii de la Teologie şi la elevii de la seminar, să mă ajute să luăm tot. Tot ce a fost istoric am dat la Muzeul de la Herăşti, iar ce ţinea de cult, la Mănăstirea Cernica. A fost un moment de laşitate al tuturor celor din jurul meu, am rămas singur“. Ajutorul l-a primit de la cei care se aştepta mai puţin.

Luni seara, la Vecernie biserica era plină. După slujbă, a venit un securist care s-a recomandat Opreanu, şi a întrebat de ce se face slujbă. Şi răspunsul părintelui Bogdan a venit ferm: „aşa e normal în ctitoria lui Matei Basarab“. Dar acesta i-a obligat să părăsească de urgenţă biserica. Vreo 38 de oameni, majoritatea femei, vociferau. Au fost ameninţaţi că vor fi arestaţi şi scoşi cu gaze lacrimogene, „ca pe şobolani“. În final, biserica a fost golită şi închisă.

Marţi, 16 iunie. De acum şi până la demolare, străzile au fost pline de oameni, care se rugau, plângeau sau vociferau. O comisie de la Primăria Capitalei, condusă de Dumitru Necşoiu, viceprimar, a venit cu zece camioane, spre a demola casa parohială. Potrivit părintelui Bogdan, acesta s-ar fi lăudat că în trei zile va demola „Sfânta Vineri“. „Aşa a şi fost“, recunoaşte cu amar.

Miercuri, 17 iunie. Ora 10:00. Casa parohială cu tot ansamblul din jurul ei erau la pământ.

La ora 11:00, la Primăria Capitalei se întâlnesc, într-o şedinţă-fulger, Constantin Olteanu, primar, Dumitru Necşoiu şi Ştefan Bârceri, viceprimar. Acesta din urmă era de partea „Sfintei Vineri“. Spera să fie translată.

Ora 12:20. Vin cei din comisia de la Primărie. Bârceri ia deoparte parohul şi îi spune: „părinte, ne pare rău, dar Biserica se va demola“. Tonalitatea vocii povestitorului, dau de gol lacrimile care îi inundă ochii. Urmează o pauză... „A fost un şoc extraordinar, şi primul lucru care mi-a trecut prin minte, a fost cum vom salva tot ce era în interiorul Bisericii. Şi numai datorită decanului Dumitru Radu de la Institutul Teologic, care a trimis studenţii, şi a seminariştilor directorului Dumitru Dima, am reuşit să salvăm tot. Mai puţin pictura lui Belizarie şi zidurile bisericii“.

„Am făcut un puseu de tensiune. Au vrut să mă ducă la urgenţă, dar domnul doctor Vasiliu mi-a făcut o injecţie şi mi-a zis să nu mă duc, că o să mă omoare“.

Când a dus clopotele la Mănăstirea Cernica, stareţul Teofil i-a promis: „Diseară clopotele de la «Sfânta Vineri» vor suna la Cernica“. „Şi aşa a fost“.

Începe demolarea

Joi, 18 iunie. Începe demolarea aceleia care a fost pentru mulţi români, Biserica „Sfânta Vineri“. Ochii povestitorului se înroşesc din nou... Dacă dimineaţă erau doar 200 de oameni, spre seară se ajunge la „aproape 2.000 de credincioşi“. Biserica era înconjurată de un lanţ viu de miliţieni, iar securiştii, în civil, s-au împânzit în mulţime. Tensiunea era foarte mare. Oamenii au strigat chiar şi împotriva „cuplului prezidenţial“.

După-amiază, muncitorii şi militarii nu mai vor să participe la demolarea bisericii. Probabil, conştiinţa lor era mai trează decât a... celor „de sus“. În locul lor, vin puşcăriaşi, noaptea, ca „furii“. Li s-a promis reducerea pedepsei. Ei au fost cei care au profanat Sfânta Biserică. Unii dintre ei, mai târziu, au venit la fostul paroh al bisericii, să se pocăiască.

Vineri, 19 iunie. Dimineaţă. Au încercat să tragă de turla a doua. „Unul din puşcăriaşi a căzut de la 10 metri; lumea spunea că a şi murit“.

Biserica fiind foarte rezistentă, s-au chinuit mult. După ce au slăbit coloanele, le-au legat şi au tras de ele, pe geam, cu buldozerele. Doar aşa au reuşit să o dărâme.

Ora 19:00. „Din biserica «Sfânta Vineri» nu a mai rămas decât un covor de lumânări pe care credincioşii le aprinseseră“. Şi pentru a treia oară, povestitorul, părintele Gheorghe Bogdan, mai varsă o lacrimă. Nici el nu mai ştie câte lacrimi a vărsat pentru mult iubita lui fiică, Herasca.

Până luni, 22 iunie, locul a fost păzit, şi nimeni nu a avut voie să se apropie. Doi din consilierii bisericii, doctorul Vasiliu şi profesorul Petre Scarlat au fost anchetaţi. Iar Neagu Gheorghe, care lucrase la construcţia bisericii, împreună cu Ioan Corbu au fost duşi la Rahova. Bătuţi şi chinuiţi, au fost eliberaţi. Dar relele tratamente au avut efect negativ, aducându-le mai repede trecerea la Dumnezeu.

„Lumea a fost de partea noastră. Poate că noi, clericii, trebuia să ne unim atunci, să strigăm: Ajunge! Atunci, o spun cu mâna pe inimă, am simţit că rămas singur. Toţi se temeau să mă ajute. Din dispoziţia Securităţii am fost expulzat din Bucureşti. Familia a fost ameninţată. Azil politic nu au vrut să îmi dea. Mi s-a interzis să mai am parohie în Bucureşti de către Departamentul Cultelor, dorinţă expresă a „tovarăşei academician“. Patriarhia a reuşit totuşi să facă un compromis, să slujesc prin rotaţie, la Biserica „Sfântul Ioan“ şi la Biserica Rusă. Abia după Revoluţie, am reuşit să revin la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou“, unde slujesc şi acum“.

Cei care caută locul unde a fost biserica găsesc o „piatră funerară“ pusă pe blocul care a acoperit-o: „Pe acest loc s-a aflat Biserica „Sfânta Vineri“, demolată de regimul comunist în anul 1987“.

Noua Biserică „Sfânta Vineri“

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, l-a numit pe părintele Gheorghe Bogdan, paroh al viitoarei Biserici „Sfânta Vineri“, cu misiunea de a reconstrui biserica şi aşezămintele din jurul ei.

Locul viitoarei biserici este în apropiere, nu departe de cel dinainte. Costurile se vor ridica la 1,5 milioane de euro. „Aşa mi-a fost să îmi încep preoţia, prin construcţia unei biserici, să mi se ia toate, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o închei tot cu aceeaşi construcţie“.

Istoria „Sfintei Vineri“

„Biserica «Sfânta Vineri» se pare că a fost ctitorită iniţial ca un schit, în secolele XIII-XIV, şi care a primit prin binecuvântarea lui Dumnezeu şi inspiraţia ctitorului, patronajul Cuvioasei Parascheva. Mircea cel Bătrân, la începutul secolului al XV-lea a adus moaştele Sfintei Parascheva şi ale Sfintei Filofteia“, ne-a spus părintele Adrian Gabor de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Noutăţi despre ea aflăm abia în timpul domniei lui Matei Basarab. Nicolae Vet Aga este cel care ridică un nou locaş, pe vechea temelie, între anii 1641-1645. De la el vine şi denumirea de Aganita, întâlnită până pe la jumătatea secolului al XVIII-lea.

Al doilea nume, Herasca, care s-a păstrat până la „moartea ei“, îl purta Udrişte Năsturel-Herăscu, fratele doamnei lui Matei Basarab. Neamul Herăştilor va fi cel care va păzi şi va moşteni din generaţie în generaţie această „comoară“. Doar cu o mică pauză de câţiva zeci de ani din secolul al XVIII, când Bălenii au „ridicat un ansamblu de construcţii pentru sărmani şi bolnavi“, spune părintele.

Hrisovul bisericii vorbea despre arhiereul Ioanichie Stratonichias, care a reconstruit biserica. Părintele Gabor aminteşte că acesta a aşezat în catapeteasmă icoana făcătoare de minuni a Cuvioasei Parascheva, „pictată la Viena şi primită în 1748 ca donaţie“. Acum acesta este într-o perioadă de restaurare, sub directa supraveghere a Preasfinţitului Varsanufie, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştiului. Hrisovul mai spune că acest Ioanichie a murit cu o lună înainte de sfinţirea ctitoriei, care avea să fie în ziua de 25 noiembrie 1839.

Pe lângă biserică s-au ridicat noi clădiri. S-a construit chiar şi prima brutărie a oraşului. Acelaşi părinte profesor susţine că Anton Pann a înfiinţat aici o şcoală de cântăreţi şi o mică librărie.

Grija Herăştilor a continuat cu generalul Constantin Năsturel-Herăscu. A fost un apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Carol I. Părintele Bogdan aminteşte că „a mărit Biserica şi-a întărit-o în stil roman, cu stâlpi de susţinere în interior. Nicolae Iorga consemna că era una dintre cele mai mari şi mai încăpătoare Biserici din Bucureşti“. A fost refăcut atât azilul cât şi clopotniţa.

Complexul „Sfânta Vineri“ a ajuns adăpost pentru răniţi în timpul Războiului de Independenţă şi în Primul Război Mondial.

Urmaşii Herăştilor au costruit în 1895 două azile, care erau conduse de epitropia Bisericii „Sfânta Vineri“. Unul era destinat bătrânilor fără ajutor, şi un altul, în faţa Bisericii, era pentru copii orfani şi „fetele scăpătate“, menţionează cel care le-a refăcut ultimul. Datorită moşiilor pe care le poseda, în Hereşti, com. Frumuşani şi la Fundulea, întreţinerea bătrânilor şi a copiilor orfani era numai pe seama Bisericii şi a conducerii epitropiei.

În timpul comunismului, azilul pentru copii orfani a devenit şcoală sanitară, iar azilul pentru bătrâni, casă parohială. Cele 26 apartamente ale casei parohiale au fost ocupate de către diverse persoane trimise de statul comunist. Cutremurele din 1940 şi 1977 au lăsat urme adânci. Primul a afectat mai mult incinta, pe când al doilea, care a lăsat biserica fără turle şi fără geamuri. Din februarie 1978, a intrat în luptă ultimul paroh al „Sfintei Vineri“, părintele Gheorghe Bogdan. El este cel care a reconstruit aşezământul, însă, din nefericire, după doar doi an de la târnosire, a văzut-o pusă la pământ.

„Părintele Stăniloae a vrut să se ducă acolo, să moară sub buldozer“

Părintele Corneliu Zăvoianu, redactor la Editura Institutului Biblic reuşit în acele zile triste din 1987 să facă câteva fotografii pe ascuns. „Am fost implicat sufleteşte, mă duceam aproape zilnic. Făcea parte din fiinţa mea. Era sufletul meu. Am reuşit să fiu tare, ca să pun la adăpost anumite lucruri de valoare. În acele zile, am găsit la Mănăstirea Cernica pe Vasile Vuruleanu, colonel de securitate care răspundea de Patriarhie. Plângea pentru «Sfânta Vineri». Un alt fapt important. Ceauşescu a băgat carne la «Circul Foamei». Spera să îi îndepărteze pe oameni de biserică. Culmea este că oamenii au rămas pe loc, nu s-au dus“, îşi aminteşte părintele Zăvoianu.

Academicianul Emilian Popescu: „Nimeni nu credea că se va demola. Abia restaurată... era ca o bijuterie. Şi lumea o cinstea foarte mult. Chiar şi părintele Stăniloae a vrut să se ducă acolo, să moară sub buldozer. Ştiu de la doamna preoteasă. Dar nu l-a lăsat. I-a spus că moare degeaba, biserica tot va fi demolată. Atunci când se demola, treceam prin Piaţa Unirii. Praful ajunsese până acolo. Miliţia nu te lăsa să te apropii“.

Pr. prof. Adrian Gabor: „Miercuri, pe la 12:30-13:00 eram cu domnul prof. acad. Emilian Popescu la gura de metrou din faţa «Hanului lui Manuc». Vedeam cupele a două excavatoare, care loveau turlele. Dar s-au oprit brusc. Tensiunea era foarte mare în jurul bisericii. Domnul profesor a avut următoarea remarcă care m-a marcat ulterior: «Dumnezeu o să îi pedepsească». M-a impresionat eşecul excavatoarelor care după două-trei lovituri s-au retras, fie că nu au putut să le spargă, fie că a fost conştiinţa muncitorilor şi a soldaţilor care s-au retras văzând eşecul“.

Iancu Doncu, enoriaş: „Din 1960 am mers la Sfântă. Mă atrăgea felul cum predica părintele Bogdan, care era un om foarte entuziast. La demolare, a fost un fel de miting, de adunare. Plângeam, ne rugam la Dumnezeu. Am vociferat. Eram la serviciu când a demolat-o. Seara, nu a mai rămas nici o cărămidă. Numai sufletul nostru ştie cum am putut să rezistăm acelor mari necazuri. Şi acum mă rog la Dumnezeu în fiecare seară ca părintele Bogdan să o construiască până când oi avea ochii deschişi. Sunt convins că o să fie la fel ca atunci când mă duceam eu la biserică“.

Nicolae Ceauşescu: „Ce vă băgaţi voi?!“

Un grup de intelectuali conduşi de Eugen Barbu, aflând de planurile de demolare, au făcut un memoriu. Este datat în 13 iunie 1987. Ei cereu ca Biserica „Sfânta Vineri“ să nu fie demolată, în cel mai rău caz să fie translată. Acest memoriu a fost depus la Primăria Capitalei, la Primăria sectorului 3, la Monumentele Istorice şi chiar la Ilie Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu, ministru adjunct la armată.

Marţi, 16 iunie, dimineaţă, Ilie Ceauşescu, merge cu memoriul la Nicolae Ceauşescu. Dar se loveşte de refuzul promt al fratelui: „Ce vă băgaţi voi?!“.