Deşi aflată la doar câteva minute de mers de drumul european ce leagă Bucureştii de Moldova, bisericuţa de lemn din Orbeni (judeţul Bacău) e astăzi un monument istoric pe cât de valoros, pe atât de puţin cunoscut.
Aflat în inima aşezării, pe un dâmboc ce zvâcneşte chiar din buza şoselei, înconjurat de un parapet natural de copaci, locaşul seamănă cu un liman al liniştirii. O lume caldă, tăcută, cu forme şi culori blânde, în care lemnul se înfăţişează în chipuri felurite. Bisericuţa e ca lada bunicii: păstrează mesaje încifrate de veacuri. Nimic nu a rămas nedecorat, pretutindeni vezi urme încrustate, ca nişte călători peste timp. O strălucită dovadă că aceste locaşuri sunt parte a identităţii noastre, ca popor, că fără ele am şti mai puţin cine suntem.
Admir, uluită, interiorul. Fiecare centimetru e înfrumuseţat, înfăţişând motive cusute şi pe ie, încrustate pe grinzile caselor sau pe porţile gospodăriilor tradiţionale. Lemnul seamănă cu un etern narator, gata să spună povestea sa tuturor celor ce ajung până aici.
Iar povestea e una ce coboară în istorie până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Construită în 1734, în umbra codrului Balanele, aflat la 20 de kilometri distanţă de sat, pe locul numit Fântâna Popii, biserica a fost adusă în mijlocul Orbenilor şi încheiată la loc în 1785. Este, aşadar, una dintre acele bisericuţe călătoare, mutate dintr-un loc în altul, pe unde era nevoie de locaş de închinăciune, practică frecventă în Moldova secolelor XVII-XIX. „Legenda spune că ar fi fost schit grecesc şi că, fiind aproape de pădure, era prădat adesea de răufăcători. Povestesc bătrânii că doi boieri ar fi pus un pariu, iar cel care a pierdut, Costachi Negri, a desfăcut bisericuţa bârnă cu bârnă şi a adus-o aici. Membrii familiei Negri, de origine greacă, sunt înmormântaţi în jurul bisericuţei, însă azi mormintele nu se mai cunosc“, explică părintele George Nădejde, parohul de la Orbeni.
Odinioară, peste drum de bisericuţă se afla conacul boieresc al familiei Negri. Până în urmă cu zece ani încă se mai puteau observa ruinele casei şi poarta veche, de piatră. În jurul locaşului a fost cimitir, dar boierul, deranjat de plânsetele bocitoarelor, l-a mutat peste un deal, într-o latură a satului.
Deşi căile de acces spre Orbeni sunt excelente, deşi monumentul e prezentat pe site-ul parohiei şi deşi în imediata vecinătate se află drumul european E 85, turişti vin aici în mod cu totul excepţional. Aşa că bisericuţa e aproape necunoscută. Drept care, nu ezitaţi să treceţi s-o vedeţi, ori de câte ori veţi trece prin judeţul Bacău. Pe bârnele sale veţi desluşi unul dintre cele mai complete şi mai frumoase capitole despre ştiinţa omului simplu de a lucra cu lemnul.
Stilul arhitectural
Biserica „Sfântul Nicolae“ de la Orbeni este construită din bârne de stejar, încheiate „în coadă de rândunică“, aşezate pe talpă de stejar şi pe temelie de piatră. Suplă şi graţioasă, construcţia este de dimensiuni reduse, trădând smerenia celor ce vor fi ridicat-o. La exterior se remarcă unele elemente ale stilului arhitectural ce îi conferă unicitate în rândul bisericuţelor de lemn. Un brâu median, sub formă de frânghie răsucită, simbol al vieţii, încinge locaşul. Aceeaşi frânghie răsucită înconjură ferestrele mici, ocrotindu-le. Acoperişul, învelit cu draniţă, se sprijină pe console sculptate în „cap de cal“. Deasupra, semeţ, stă turnul cu streaşină dublă, rar întâlnit la bisericile de lemn.
Intrarea se face printr-un pridvor deschis, cu stâlpişori decoraţi din abundenţă cu denticuli şi incizii „în unghie“. Deasupra portalului de intrare stă pisania ce lămureşte asupra strămutării de la 1785: „Această sfântă biserică s-au prefăcut de nou de Ianuca capit(an) Vasile pe vreme la 1785“.
Interiorul, un depozitar al artei tradiţionale a lemnului
„Biserica n-a mai fost încheiată la fel cum era la începuturi, pe locul de la Fântâna Popii. Astfel că partea din stânga Altarului e puţin mai largă decât cealaltă, iar masa Altarului nu e chiar pe axul central. De asemenea, catapeteasma nu a mai încăput în întregime, din această cauză a şi fost decupată pe părţile laterale“, spune părintele Nădejde, în vreme ce intrăm să admirăm frumuseţile dinăuntru.
Interiorul e copleşitor. Simplitatea spaţiilor e completată în chip minunat de bogăţia decoraţiunilor. Nimic nu pare să fi fost aşezat în plus, la fel cum nici o piesă din ansamblu nu lipseşte. Pronaosul, „tinda muierilor“ cum era numit în vechime, e separat de naos printr-un perete despărţitor cu stâlpi şi acolade sculptate în chip măiastru. Pe fiecare stâlp - motive solare (rozeta), cruci incizate „în unghie“, iar deasupra frânghia răsucită.
Bolţile precum şi registrele din partea superioară a pereţilor prezintă aceeaşi bogăţie a decorului, fiecare centimetru fiind sculptat cu migală.
În faţa catapetesmei, despre care se ştie că ar fi fost pictată odată cu înălţarea bisericii, te opreşti şi nu te-ai mai da dus. Pictura a fost restaurată în 1977-1978 de pictorul Gheorghe Zidaru, iar în 2007 a fost din nou curăţată. „În perioada comunistă, pe unele icoane s-a aşezat un strat de vopsea peste pictura veche. La restaurare (1973-1974) s-a observat acest lucru şi au rămas câteva fragmente drept mărturie“, explică parohul de la Orbeni.
În patrimoniul vechii bisericuţe din Orbeni se mai păstrează un chivot din lemn din secolul al XIX-lea şi o serie de icoane. Cartea bisericească a fost dusă la Mănăstirea Bogdana, în perioada comunistă.
Restaurări
În decursul timpului, biserica a fost reparată şi întreţinută de comunitate, după puteri. Lucrări ample de restaurare s-au realizat între anii 1973 şi 1977, sub coordonarea arhitectului Titu Elian, autor, alături de Ioana Cristache Panait, al unui studiu de specialitate despre bisericile de lemn din Moldova, publicat în 1972. De asemenea, după 1995 a fost schimbată draniţa de pe acoperiş. Ultimele lucrări s-au făcut în 2007, când a fost curăţată catapeteasma, iar peste bârne şi draniţă s-au aplicat ulei de in şi o soluţie ignifugă. „Acum nu sunt probleme de structură, însă ar trebui protejată draniţa de pe acoperiş, pentru a nu putrezi. Vom face şi asta, sunt convins. În momentul în care eşti legat de biserică, o păstrezi. Cu jertfe mai mari, mai mici, dar o păstrezi“, consideră parohul George Nădejde, un preot dedicat comunităţii, iubitor al moştenirii lăsate de înaintaşi în biserica de lemn în care slujeşte.
Satul căpeteniei Orbu
Potrivit tradiţiei locale, Orbenii îşi au rădăcinile în vremea voievodului Ştefan cel Mare. „Legenda spune că au fost nişte lupte pe locurile acestea. Nişte căpetenii ale lui Ştefan ar fi câştigat bătălia cu năvălitorii. Drept răsplată, domnitorul le-a dăruit acelor căpetenii - Orbu, Scurtu, Pîrvu, Dragu - moşii în zonă. Satele închegate apoi au luat numele proprietarilor moşiei: Orbeni, Scurta, Parava, Drăguşeni“, povesteşte părintele Nădejde.
Prima vatră a aşezării a fost spre pădure, acolo unde a fost ridicată iniţial şi bisericuţa, apoi s-a răsfirat către şoseaua ce duce spre Bacău. „Zona aceasta, unde a fost adusă biserica de lemn, era zona clăcaşilor“, subliniază parohul. Nu întâmplător, în istoricul bisericii stă consemnat „biserica Sf. Neculai din Luzi“, liuzii fiind acei săteni care plăteau, în trecut, bir boierului.
Astăzi satul Orbeni este parte componentă a comunei cu acelaşi nume, situată în sudul judeţului Bacău. Localitatea se află la 40 de kilometri distanţă de oraşul reşedinţă de judeţ.
