Chipurile lutului ars de la Tansa

Decembrie e luna care ne aduce întotdeauna mai aproape de starea aceea specială în care amintirile ne învăluie cu căldura și cu forța lor protectoare, un timp în care reconstruim, an de an, lumile din care venim. Iar universul rural, de care încă suntem foarte intim legați, e una dintre acele lumi către care ne întoarcem mereu, ca pe o cărare binefăcătoare ce duce spre copilărie, spre bunicii sau părinții noștri, spre chipurile megieșilor, spre meșterii și meșteșugurile satului. Și parcă din nici o „fotografie” pe care amintirea noastră o reproduce nu lipsesc oalele de lapte, puse la uscat pe ulucii gardului, ori străchinile din care mâncam cel mai bun lapte de pe pământ. O fermecătoare invitație de a rememora poveștile oalelor de lut o constituie și expoziția temporară de ceramică de Tansa, care poate fi vizitată până în 24 ianuarie la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași.

Odinioară, în Moldova, olăritul era un meșteșug destul de întâlnit. În unele sate, existau numai doi-trei meșteri, în altele, îndeletnicirea era atât de împământenită, încât așezările deveneau, de la o generație la alta, un fel de stabilimente ale olarilor, care se întreceau între ei în dibăcie. Pe toată durata secolului al XX-lea, în meseria pe care au făcut-o cel mai adesea până la sfârșitul propriei vieți, olarii moldoveni au parcurs trudnicul drum de la simplul obiect utilitar, folosit în gospodăriile țărănești (urcioare, lăptărețe, străchini, oale), până la piese ceramice care au căpătat aura unor adevărate valori ale culturii tradiționale. Olarii își căpătau bunul renume din om în om, dar mai ales la iarmaroacele de prin toată Moldova. Erau, în lumea pestriță a târgurilor de altădată, printre personajele cele mai căutate. Îi recunoșteai de departe, văzându-le oalele aliniate cuminți la umbra căruței, pe lăicere mai vechi, să nu se spargă, încropind expoziții ad-hoc, cu mare priză în rândul gospodinelor. Îmbrăcate în straiele cele bune, trezite dis-de-dimineață să ajungă devreme în târg, făceau coadă în fața oalelor, cercându-le, drămuindu-le, ciocănindu-le să vadă de-s arse bine ori ba. Încaltea să se întoarcă acasă cu un lăptăreț bun, să nu crape. „Cele mai multe oale se vindeau «în plin», «în greu», cum se spune. Venea omul, lua un lăptă­reț și plătea cu două lăptărețe pline cu grâu. Era un fel de troc”, povestește muzeograful Ovidiu Focșa de la Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Național Muzeal „Moldova” din Iași.

Odată cu venirea la putere a comuniștilor, și munca olarilor, și filosofia lor de viață au fost zdruncinate. A fost ca o furtună care a dărâmat temeliile unei lumi. Mulți au fost obligați să renunțe le meșteșug, fiindcă obtuza ideologie comunistă nu îngăduia munca în regim privat. Alții au fost siliți să lucreze în diferite cooperative, trecând de la lucrul la roata simplă, care făcea ca nici un vas să nu fie identic cu altul, la lucrul de serie. Asta a șubrezit și meșteșugul în sine, și dorința meșterilor de a inova, de a-și folosi imaginația și dibăcia în decorul și formele oalelor pe care le făceau.

După 1989, tagma împuținată a olarilor moldoveni s-a trezit din amorțire. A fost, însă, un reviriment lipsit de noroc, căci foarte curând a venit valul migrației peste satele regiunii. Așezările s-au depopulat, tinerii au plecat să-și caute norocul în alte zări, iar meșteșugul olăritului, altădată moștenit din tată-n fiu, n-a mai avut „schimbători”. Astăzi, lumea olarilor moldoveni e tot mai strâmtă. Dintre vetrele de olărit așa de prolifice altădată poți număra pe degete câte au mai rămas: în Iași - Schitu Stavnic, în Suceava - Marginea, în Botoșani - Cătămărăști. Au dispărut însă centre de tradiție, precum Rădăuți (Suceava), Mihăileni (Botoșani), Zgura, Brădești, Curteni și Du­meștii Vechi (Vaslui), Poiana - Deleni, Târgu Fru­mos și Tansa (Iași), Oituz, Vulpășești, Cucuieți (Bacău). Dar povestea olăritului nu dispare, din fericire, odată cu meșterii. Grație păstrătorilor - colecționari sau muzee etnogra­fice -, chipurile lutului ars pot fi în continuare văzute, admirate, înțelese, reinterpretate. Pentru că aceste alcătuiri zămislite la roata olarului se identifică în cel mai profund mod cu propriile noastre vieți.

O fermecătoare invitație de a ne întoarce cu privirea spre acest meșteșug o constituie expoziția temporară de ceramică de Tansa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași, care poate fi vizitată până în 24 ianuarie.

Simplitate și rafinament

Să intri într-o sală de expoziție dedicată exclusiv ceramicii de Tansa poate fi una dintre cele mai încântătoare experiențe estetice. Formele unice ale străchinilor, naturalețea decorului și culorile care acompaniază atât de armonios liniile vaselor, siluetele grațioase ale urcioarelor - toate recreează un univers emina­mente dispărut. Căci azi, în satul Tansa, situat la intersecția dintre trei județe ale Moldovei - Iași, Vaslui și Neamț, care și-a făcut un bun renume prin feluritele meșteșuguri practicate din vechime de săteni, nu mai există nici un olar. Însă, în colecţiile Muzeului Etnografic al Moldovei, s-au păstrat numeroase vase făurite de acești meșteri, care, în zilele noastre, au devenit adevărate valori de patrimoniu. „Colecția noastră de ceramică din toate zonele numără peste 3.000 de piese și a fost îmbogățită în ultimii 15-20 de ani cu câteva piese foarte valoroase care constituie fondul profesorului Ion H. Ciubotaru. Astăzi, aproape toate centrele de olărit sunt dispărute și abia acum ne dăm seama cu toții cât de importante sunt toate colecțiile muzeale. Ceramica din Moldova, o ceramică țărănească, era simplist decorată, dar cea realizată la Tansa, în județul Iași, este o excepție din această privință, vasele fiind de o frumusețe aparte”, spune muzeograful Ovidiu Focșa, curatorul expoziției.

Dorința de a nu uita că acest meșteșug rămâne un fragment important al culturii noastre tradiționale a mobilizat colectivul Muzeului Etnografic al Moldovei să readucă în atenția pu­blicului ceramica de Tansa. Iar expoziția, cu mult efort logistic, într-un concept care îmbină în mod fericit obiectul concret și puterea de sugestie, e ca o narațiune în sine. În mi­crosecțiuni perfect detașabile din întregul ansamblu expozițional sunt recreate scene care, luate împreună, întregesc lumea olarilor de la Tansa. Casa olarului, cu arhitectura tra­dițională, cu gard și oale pe uluci, cu prepeleacul din față și cu boldul de casă (obiect din ceramică, de formă alungită, pus la îmbinările acoperișului caselor, pentru a nu lăsa umezeala să intre în pod - n.r.), cu rol apotropaic (de protecție împotriva duhurilor rele - n.r.), pare o scenă decupată din satul de demult, invitân­du-te să devii și tu, privitorul, parte din povestea ce abia începe.

Roata și masa olarului, cu fazele de lucru, de la boțul de lut până la vasele ajunse în diverse stadii, cu cornul de vită cu care olarul realiza decorul și cu fichieșul cu care meșterul îmblânzea lutul, ducând formele vaselor spre perfecțiune, spun povestea atelierelor improvizate pe lângă casă, în care meșterii lucrau în condiții grele, mulți prăpădindu-se destul de tineri. „Olăria era un meșteșug foarte greu, dacă ne gândim numai la cât durează din momentul în care trebuia să scoți lutul din humărie, să-l aduci toamna târziu, să-l cureți, să-l lași afară în niște lăzi speciale să înghețe și să se dezghețe succesiv, pentru a fi mai elastic la modelare. Era lăsat acolo până în primăvară și, din când în când, frământat. Până să ajungă la boțul de lut care urma să fie modelat la roată, trebuia să fie frământat îndelung. Urmau apoi decorul vaselor, uscarea și arderea în cuptoare speciale. Procesul de ardere dura cam 24 de ore, timp în care olarul trebuia să stea în permanență de veghe, să urmărească focul, să nu se crape vasele. Pentru că totul se făcea intuitiv, fără instrumente care să determine punctul de ardere”, povestește muzeograful.

Două puncte centrale ale expoziției ilustrează munca meșterilor Ion Olaru și Ion Diaconu, maestru și ucenic, și istoria olăritului din această vestită vatră. Bătrânul Ion Olaru, născut în 1895, a fost cel de la care au învățat meserie toți olarii din Tansa celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Printre ucenicii lui s-a numărat și Ion Diaconu (1927-1982), considerat de specialiști unul dintre cei mai sensibili și mai talentați meșteri din Moldova. Căci fără prea multă știință de carte, grație simțului său artistic nativ excepțional, acest meșter a făcut din simplele vase destinate uzului casnic piese de o frumusețe fără egal. Motivul stelei (poate chiar al stelei de Crăciun) folosit în decorul vaselor lui Ion Diaconu este unic, la fel cum sunt și coronița miresei, ochiul iepurelui sau aripa vrabiei. Și tot pe vasele ce-i poartă semnătura se regăsesc motive preluate din arhitectura zonei de interferență în care se găsește satul Tansa: coasta vacii, brăduții. În semn de cinstire a memoriei a acestui adevărat artist al ceramicii țărănești, unul dintre premiile care se acordă anual în cadrul Târgului de Ceramică „Cucuteni 5000” de la Iași îi poartă numele.

Majoritatea vaselor din expoziție cuceresc nu numai prin formă, ci mai ales prin decorul și coloritul lor. Ai sta să le admiri minute în șir, încercând să descifrezi motivele, înduioșat de simplitatea și grația fiecărei linii trasate, a fiecărui punct cu care olarii și-au ornamentat vasele, fascinat de știința omului simplu de a se juca cu proporțiile, într-o armonie aproape de perfecțiune. „Majoritatea pieselor din expoziție sunt străchini, vasul cel mai comun, întâlnit în toate centrele de olărit din țară. Însă strachina de Tansa are o formă unică - este mai adâncită, pereții sunt mai verticali, fundul este mic, iar buza vasului este verticală. Am considerat necesar să ne oprim mai mult, în cadrul expoziției, asupra unora dintre motivele întâlnite pe ornamentica vaselor de Tansa: ochiul iepurelui, degețelele, aripa vrabiei și pânza păianjenului. În ce privește acest din urmă motiv, Tansa este singurul centru de olărit din Moldova în care s-a realizat, acesta fiind întâlnit în restul țării numai pe ceramica de Horezu”, explică Ovidiu Focșa.

Satul meșteșugarilor

Istoria satului Tansa e, de fapt, o istorie a meșterilor și meșteșugurilor. Situarea așezării într-o zonă deloc propice agriculturii a fost, poate, un noroc pentru cei ai locului. Fiindcă, din nevoia de a avea ce le pune copiilor pe masă, au trebuit să-și caute alte îndeletniciri. Așa se face că aici erau bine reprezentate pietrăritul, rotăritul, dogăritul, butnăritul, fierăritul, cojocăritul și, bineînțeles, olăritul. „În catagrafiile veacului al XIX-lea apar foarte multe nume care arată faptul că localnicii aveau o meserie. Existau familii întregi de olari, vorbim despre câteva sute de olari. Pentru etnografi, Tansa a rămas un important centru de meșteșuguri”, subliniază muzeograful Ovidiu Focșa.

Visul lui este ca în viitor să poată strămuta la Iași casa meșterului Ion Diaconu, reprezentativă și pentru ideea de casă de meșteșugar, dar și pentru arhitectura zonei sudice a județului Iași, pe care să o transforme într-o Casă a Olarului, un atelier viu, în care copiii să vadă și să poată exersa această atât de frumoasă îndeletnicire.