Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Cimitirul baronului Bellu, locul în care ne dorm elitele

Cimitirul baronului Bellu, locul în care ne dorm elitele

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Raluca Brodner - 13 Ianuarie 2010

I se spune muzeu în aer liber, „pagină de istorie a României“: un adevărat loc de pelerinaj pentru cei mai mulţi admiratori ai artiştilor, interpreţilor de muzică, scriitorilor, poeţilor, pictorilor, sculptorilor şi muzicienilor plecaţi în lumea de dincolo. Pe scurt, Cimitirul Bellu. Monumente şi capele, personalităţi, poveşti de viaţă. Un loc cu o suprafaţă de cca 22 de hectare - donat Administraţiei în 1853 de către baronul Barbu Bellu - în care, din 1858, tot vin elitele româneşti să-şi doarmă somnul de veci.

La Bellu ortodox - cimitirul Şerban Vodă, după cum era scris pe poarta de la intrare - am nimerit ghidată de doi bătrâni, soţ şi soţie, care-şi făceau plimbarea de după-amiază. Bătrânul gentilom s-a oferit să mă conducă. N-am schiţat nici un gest imediat. Eram imobilizată la gândul că amabilitatea domnului avea să-mi pună răbdarea la grea încercare, iar timpul, şi-aşa măsurat, să-mi scape, fără să fi îndeplinit ceea ce-mi propusesem. Nu de alta, dar omul se mişca tare greoi, cu paşi mărunţi, de parcă ar fi ţinut morţiş să-i numere pe toţi. Mi-a venit în ajutor soţia sa, care, la auzul cuvântului „cimitir“, s-a crispat şi, cu buzele ţuguiate, i-a tras braţul soţului, strunindu-l spre direcţia opusă: „Noi nu avem drum acolo, dragă! Noi o luăm spre parc!“ Zis şi făcut. Fără alte explicaţii, ne-am urat cele mai bune gânduri şi ne-am văzut fiecare de drum.

„Nu vă supăraţi, domnu’, ştiţi unde este Dan Spătaru?“

Am păşit cu grijă dincolo de poarta imensă de fier a cimitirului, cu ochii ficşi la un câine negru, făcut covrig, într-un colţ. Inofensiv. Din spatele unor geamuri termopan, o femeie se întreţinea cu un domn, potenţial client. Din gesturile lor am înţeles că bărbatul era interesat să cumpere unul dintre sicriele sprijinite, în poziţie verticală, de pereţii încăperii.

Am înaintat la vederea omului de la pază, fără să mai aştept finalul scenei din spatele geamului, şi am cerut un „ghid“ care să îmi arate cimitirul.

Aşa l-am cunoscut pe Brânduşă, angajat de şase luni la Bellu, ca agent de pază. Nu părea să aibă mai mult de 30 de ani. Mic de înălţime şi slab, însă foarte energic, lui Brânduşă i se potrivea de minune numele pe care-l purta. Cunoştea toate monumentele şi mormintele, pe rudele răposaţilor, prietenii, cunoştinţele sau admiratorii acestora. „Nu pot zice că am un artist preferat. Toţi îmi sunt dragi şi pe toţi îi stimez la fel. Păcat mare că s-au dus! Oameni ca ei ar trebui să trăiască în veci, că n-au făcut decât bine. N-avem ce face, aici venim cu toţii“, spune Brânduşă, în timp ce se plimbă printre cruci. „Nu vă supăraţi, domnu’, ştiţi unde este Dan Spătaru?“, întreabă o femeie.

„Pe aleea artiştilor trebuie să fie maestrul“, răspunde Brânduşă.

„Am fost, am căutat, nu l-am găsit“, completează a doua femeie, întreruptă brusc de cealaltă, care nu poate să nu exclame la vederea mormântului Mariei Tănase: „Mărioara, săraca, uite ce mormânt frumos are!“ Şi-i aprinde la cap lumină.

Flori veştede sau proaspete, cruci vechi, monumente îngrijite, altele căzute-n uitare, candele aprinse în felinare, arbori înalţi, cu crengile îngreunate de ciori, mâzgă, petece de zăpadă murdară ici-acolo, toate întregeau un tablou trist. Călcam pe urmele lui Brânduşă, în noroiul moale şi alunecos, gândind cu câtă nepăsare păşim noi, cei vii, acest pământ în care şi-au găsit odihna atâtea personalităţi - de la scriitori, poeţi, artişti, pictori, sculptori, interpreţi de muzică, oameni de ştiinţă, politicieni. Mulţi dintre cei de la suprafaţă nici nu ştiu cu cât respect şi veneraţie ar trebui tratat acest loc, despre care ne aducem aminte doar atunci când devine ţinta profanatorilor sau când au loc funeraliile vreunei personalităţi de primă linie a culturii noaste.

Legea morţilor

Acest cimitir nu ar fi existat niciodată, dacă în 1831 nu apărea „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraş“, prin care se hotăra desfiinţarea vechilor cimitire de pe lângă bisericile centrale. Trebuie ştiut că, până la jumătatea secolului al XIX-lea, bucureştenii îşi îngropau morţii în jurul bisericilor.

În 1850, o comisie a Sfatului Orăşenesc punea în discuţie crearea altor cimitire în afara oraşului. Unul dintre ele era cel de pe uliţa Şerban-Vodă. Locul era o grădină imensă care aparţinea baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al cultelor şi justiţiei, grădină învecinată cu un teren al Mănăstirii Văcăreşti, cu trei mori de vânt. Baronul Bellu a donat terenul Sfatului Orăşenesc, iar călugării de la Văcăreşti i-au urmat exemplul.

La 26 noiembrie 1852, Sfatul Orăşenesc hotăra începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului. În ianuarie 1853, se întocmeau deja planurile pentru construcţia unei capele pe locul vechii biserici a lui Bellu cel Bătrân (1799-1853) de către arhitectul Alexandru Orescu. Pictorului Lecca i-a revenit sarcina de a zugrăvi interiorul capelei, înzestrată mai apoi cu obiecte de cult.

Cimitirul avea să funcţioneze legal abia în septembrie 1858, după trei ani de lucrări de amenajare a terenului. Ca urmare a legii din 1831, familiile boiereşti înstărite şi-au mutat osemintele strămoşeşti în Cimitirul Bellu. Sunt menţionate familiile Cantacuzino-Rifoveanu (1863), Scarlat Rosetti (1865), familia Văcărescu care aduce oseminte din sec. al XVI-lea, Florescu, Ghica, Ralet, Filitti, Zefcari, Câmpineanu, Mihăilescu, Barbu Slătineanu care au adus oseminte de la biserica Sf. Ioan cel Mare, de la Mănăstirea Sărindar şi de la alte biserici bucureştene. În prezent, suprafaţa Cimitirului Bellu este de cca 22 de hectare.

În 1859, guvernul interzicea cu desăvârşire înmormântările în capitală. În Monitorul Ţării Româneşti, din aprilie 1860, se anunţa amenajarea şi altor cimitire în afara barierelor pentru comunităţile israelite, catolice, evanghelice, protestante, calviniste, armeneşti, musulmane, un cimitir pentru deţinuţi, un cimitir al săracilor etc. S-au mai deschis cimitire particulare. Dintr-un raport semnat de un anume doctor Felix, pe la sfârşitul anului 1877, oraşul avea 17 cimitire.

În 1862, Cimitirul Bellu intra sub autoritatea municipalităţii capitalei.

În 1890, capela cimitirului ruinându-se, Emil Packe Protopopescu, primarul de atunci al Bucureştiului, a pus piatra de temelie la noua capelă. Construcţia a fost clădită în stilul catedralei din Carlsbad, fiind zugrăvită, pe rând, de pictorii Mihail Popp, Dimitrie Belisarie şi Artur Verona, catapeteasma în lemn fiind opera sculptorului englez Dima.

Printre personalităţile înhumate la Cimitirul Bellu amintim doar câteva: savanţii Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Paulescu şi Constantin Istrate, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Theodor Aman, George Bacovia, Ion Barbu, Aristide Buhoiu, Nicolae Bălţăţeanu, Anda Călugăreanu, Eusebiu Camilar, Aristide Caradja, Toma Caragiu, Jules Cazaban, Henri Coandă, N. D. Cocea, Corneliu Coposu, George Coşbuc, Gheorghe Cozorici, Hariclea Darclee, Anghel Demetriescu, Aristide Demetriade, Ovid Densusianu, Gheorghe Dinică, Ion Dolănescu, Eugen Filotti, Emil Gîrleanu, Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Nae Ionescu, Iorgu Iordan, Ştefan Octavian Iosif, Petre Ispirescu, Panait Istrati, Nicolae Labiş, Ion Minulescu, Lia Manoliu, Alexandru Macedonski, Hortensia Papadat-Bengescu, Theodor Pallady, Gică Petrescu, Amza Pellea, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Dem Rădulescu, C. A. Rosetti, Nichita Stănescu, Marin Preda, Maria Tănase, Tudor Vornicu, Ionel Teodoreanu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu.

Un mormânt-poem, unicat în lume

Dispariţia Iuliei Hasdeu (1869-1888) a provocat o grea suferinţă tatălui acesteia, marele cărturar Bogdan Petriceicu Hasdeu, urmaş al domnitorului Petriceicu Vodă. Durerea a fost cu atât mai mare cu cât tânăra de doar 18 ani era singura urmaşă a lui Hasdeu, poetă româncă de limbă franceză, care la 16 ani îşi dădea examenele de bacalaureat în litere la Sorbona. În aceeaşi perioadă studia muzica şi pictura. Avea un talent minunat la desen şi un glas superb de mezzosoprană dramatică. De asemenea, a scris satire, meditaţii, comedii şi drame, postum editându-se trei volume cu titlul „Bourgeons d’Avril“ (1889-1890).

În memoria fiicei sale, Hasdeu a comandat un adevărat templu, sculptat de Ion Georgescu şi Storck, lucrat în marmură şi mozaic de fraţii Axerie, fierăria de A.O. Czipser, vitraliul (azi dispărut) de Ziegler şi Schmidt, iar piesele de bronz sunt ale lui Ph. Shwieckert.

Potrivit profesorului Ionescu Gion (autorul monumentalei Istorii a Bucureştiului), în februarie 1891, când lucrările erau aproape terminate, construcţia - un monolit de Albeşti înalt de 3m - avea pe frontispiciu inscripţia „Mai şezi puţin“. Îndemnul gravat în piatră se mai păstrează şi astăzi, sub care se află un tron, străjuit de două coloane. În partea de sus, ceasornicul de bronz, prins în granit, care a stat la ora unu şi jumătate, ora morţii Iuliei. În partea inferioară a tronului sunt aranjate mai multe cărţi: Evanghelia, cărţile vechiului Orient, Platon, Hugo, Dante, Milton, Petrarca, Goethe, Schiller, Shakespeare, Spinoza, Kant şi condeiul şi călimara Iuliei.

Interiorul cavoului, cu acoperişul din sticlă albastră (atunci) ,este „tapetat“ cu marmură de Carrara şi este construit după modelul din vechime al templelor spiritiste egiptene ale cultului lui Isis şi Osiris. În dreapta este aşezată masa de lucru a poetei. Pe pereţii laterali se aflau portrete de familie ale Iuliei şi ale lui Bogdan - tatăl (1838-1907), Iulia - mama (1840-1902), Tadeu - străbunul (1769-1835), Nicolae - unchiul (1840-1860), Alexandru - bunicul (1781-1874), Valeria - străbunica (1790-1860), Elisa - bunica (1824-1848) şi Boleslas - moşul (1812-1886) (toate dispărute). În aceeaşi firidă, un al doilea altar cu trei busturi din teracotă : Iisus Hristos, cu Shakespeare în dreapta şi la stânga Hugo, iar în spate era o frumoasă oglindă de Murano.

Pe altarul cel mare (profanat), sub care se aflau rămăşiţele pământeşti ale Iuliei, erau candele. Deasupra lui, plafonul era de fapt o carte de marmură deschisă, în care stătea scris cu aur în opt pătrate albastre numele lui Dumnezeu în greacă, latină, arabă, ebraică, chineză, cuneiforme, devangari.

Potrivit specialiştilor, acest mormânt nu are pereche în lume. Din păcate, acest mormânt-poem, după cum bine a fost numit, a fost de nenumărate ori profanat, jefuit.

Ultimul drum al lui Eminescu

Corpul neînsufleţit al poetului a fost depus la biserica „Sfântul Gheorghe Nou“, din Capitală. Catafalcul era înconjurat de flori, cea mai mare coroană, depusă la picioare, fiind din partea presei. Mai erau coroane din partea Academiei Române, a ziarelor „Fântâna Blanduziei“, „Naţional“, „Constituţionalul“, şi a Societăţilor „Tinerimea română“, „Unirea“ (studenţii universitari).

La ora 17:00 sosesc domnii M. Kogălniceanu (preşedintele Academiei Române), Titu Maiorescu, Teodor Rosetti şi preşedintele Consiliului de Miniştri, Lascăr Catargiu. În asistenţă recunoaştem pe N. Mândrea, H. şi G. Cerchez, Ştefan Mihăilescu, Al. Lahovari, Bianu, Frâncu, Doamnele Laurian, Maiorescu etc.

Serviciul funebru este susţinut de corul condus de dl. Bărcănescu. Din amvonul bisericii vorbeşte domnul Grigore Ventura, redactor la „Adevărul“, care spune: „Acel care zace aici, înaintea noastră, n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi, conservatorii, nici jurnaliştii, nici liberalii n-au dreptul de a-l revendica pe Eminescu ca fiind numai al lor. În adevăr, el a fost ziarist, a fost chiar dintre cei de frunte. Dar laurii nepieritori nu i-a cules ca soldat al condeiului, ci ca poet... Privind la opera care a făurit-o într-o viaţă de 39 de ani, oricine poate să-şi închipuiască ce ar fi devenit Eminescu dacă Pronia cerească i-ar fi hărăzit zile mai lungi, dacă ar fi putut să ajungă la vârsta în care avântul tinereţii şi talentul se completează prin maturitatea ideilor şi experienţa lumii...“

Cortegiul a pornit la 17:00 de la Biserica „Sf. Gheorghe - Nou“, sicriul poetului fiind aşezat pe un car simplu, tot în negru, tras de doi cai. Ultimul drum a cuprins traseul: str. Sf. Gheorghe, str. Colţei, b-dul Academiei, Universitate (unde a vorbit D.A.Laurian), Calea Victoriei, str. Carol, Calea Rahovei, Cimitirul Bellu. O mulţime imensă, în special studenţi şi elevi a urmat cortegiul. La intrarea în cimitir, patru elevi ai Şcolii Normale de institutori au dus pe umeri sicriul până la mormânt. În faţa gropii a vorbit doctorul Neagoe, prietenul cel mai intim al poetului, care plângând în hohote, a impresionat adânc asistenţa. Sicriul a fost coborât în groapă, s-a aruncat pământul şi totul a fost înecat în ramuri de flori şi crengi de tei înflorit, depuse de asistenţă. (Ziarul „Steaua Dobrogei“, nr. 7, anul III - 21 iunie 1889)

 

Citeşte mai multe despre:   Cimitirul Bellu