Şcoala din Ghimbav, judeţul Braşov, una dintre cele mai vechi din România, cu o activitate neîntreruptă timp de cinci secole, şi-a aniversat recent ziua de naştere. Această bătrânică în vârstă de jumătate de mileniu este un simbol naţional al bunei practici în învăţământul transilvănean. La edificarea "şcolii ardelene" de la Ghimbav au contribuit deopotrivă saşii şi românii, dar şi învăţătorii şi preoţii satului, căci aici educaţia copiilor a fost şi este şi acum un mod de viaţă, un temei al devenirii lor ca oameni.
Ghimbav, pentru mulţi dintre noi, înseamnă elicoptere şi IAR. Iar mai nou Eurocopter, ca să-i actualizăm emblema. Desigur, această etichetă reprezintă produsul unei campanii de PR cu care producătorii de aparate de zbor s-au mândrit multă vreme. Însă la Ghimbav mai există un motiv de mândrie naţională care nu s-a bucurat de aceeaşi publicitate, dar care şi-a trăit propria glorie timp de cinci veacuri. Este vorba de Şcoala din Ghimbav, care a sărbătorit de curând 500 de ani de la prima atestare documentară. "Vă imaginaţi că unele ţări nu au 500 de ani de istorie?", a spus la aniversare directorul şcolii, Radu Chivărean, vădit emoţionat, despre edificiul la care au slujit mulţi ani cei din familia lui, din neamul chivărenilor. Puţine unităţi de învăţământ se pot mândri cu o asemenea performanţă, singura care ar putea s-o întreacă în vechime ar fi doar Şcoala din Şcheii Braşovului. Iată deci că vorbim, în fond, de aceleaşi pământuri fertile ale educaţiei, ale lucrului bine făcut. Pământuri pe care le parcurgi cale de-o zi, mergând de la o cetate la alta în ritmul lent al carului cu boi. Istoria lor are însă mult mai multe pagini de străbătut. O istorie scrisă de negustorii daci şi romani care au jalonat potecile din văile Postăvarului, apoi de români, saşi, unguri şi cine mai ştie câţi alţii care au netezit de-a lungul vremilor aceste drumuri străvechi.
"A fost meritul unor preoţi şi dascăli patrioţi, iubitori de carte"
Şcoala a avut la Ghimbav (Weidenbach, în germană) aceeaşi importanţă în viaţa aşezării ca şi biserica. Întemeiată în secolul al XIII-lea de saşii colonizaţi în Ţara Bârsei, satul a cunoscut o dezvoltare continuă, reprezentată chiar şi de numărul de locuitori. În anul 1500 erau 500, în 1800, numărul lor aproape s-a dublat la 1.100, în 1989 ajunsese la 6.500, iar în prezent trăiesc aici 5.500 de oameni. Vechea sa stemă, ce înfăţişează o inimă din care pornesc trei trandafiri, reprezintă Ţara Bârsei şi cele trei virtuţi creştine - iubirea, credinţa şi speranţa - pe care ghimbăşenii şi-au fundamentat existenţa. "De cum au venit saşii în Transilvania au ridicat întâi biserici şi apoi au înfiinţat şcoli. Ştiinţa de carte era la mare preţ, le-a amintit directorul Chivărean elevilor şi oficialităţilor adunaţi în curtea şcolii, iar saşii nu precupeţeau nimic pentru educaţia copiilor. Acelaşi model l-au urmat şi înaintaşii noştri, românii din Ghimbav, a adăugat profesorul. Deşi mult mai târziu, din cauze social-istorice obiective, şi ei au întemeiat şi dezvoltat şcoala românească din localitate, iar acesta a fost meritul unor preoţi şi dascăli patrioţi, iubitori de carte." Ca peste tot în Transilvania, biserica a fost cea dintâi şcoală a copiilor, în unele cazuri, cum este Şcheiul Braşovului, cele două instituţii au convieţuit chiar în aceeaşi curte. De aceea, istoriile celor două aşezăminte s-au împletit necontenit, iubirea de carte şi iubirea de Dumnezeu aducându-i mereu împreună şi pe cei mici, şi pe cei mari, care au trebuit să dea seamă de rostul lumii lor. Radu Chivărean: "Dorim să ne exprimăm recunoştinţa faţă de toţi slujitorii şcolii din Ghimbav, de la începuturile ei şi până în prezent, saşi şi români, feţe bisericeşti, învăţători, profesori sau directori". La eveniment au fost prezenţi foşti dascăli şi foşti elevi, autorităţi publice, dar şi invitaţi de la Asociaţia Aviatorilor Braşoveni, elevi de la Şcoala de Aviaţie, fanfara Academiei "Henri Coandă". Slujba religioasă care a însoţit ceremonia a fost închinată memoriei tuturor aviatorilor care au căzut la datorie pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. Tot în cadrul ceremoniei, s-au dezvelit două plăci, una aniversară şi o alta care aminteşte faptul că în Şcoala din Ghimbav a funcţionat, în perioada 1940-1945, Centrul de Perfecţionare a Pilotajului din Aeronautica Militară Română, instituţie unde s-a pregătit promoţia de aur 10 Mai 1941.
Preotul, obligat, în cazul în care avea copii dotaţi în şcoală, să-i trimită la şcoală în oraş
Documentul care menţionează existenţa unei şcoli la Ghimbav datează din 1429, dar, cu siguranţă, lăcaşurile de învăţământ şi de cult sunt mult mai vechi, construite odată cu aşezarea la poalele Munţilor Postăvarul, Măgura Codlei şi Cristianul Mare a coloniştilor saşi. Bisericile lor au fost şi cele care au edificat primele şcoli în care copiii învăţau citirea, scrierea, aritmetica şi religia. Cursurile se desfăşurau la început în biserică sau în casele preoţilor. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, au fost folosite casele ţărăneşti ale lui Georg Schmidts, ale familiei Turk sau Hans Waedtleges. Recensământul populaţiei din Ţara Bârsei, din anul 1510, semnalează, de exemplu, faptul că Schulmaster, învăţătorul, şi clopotarul de atunci, care era şi învăţător pentru fete, sunt cei mai vechi dascăli ai şcolii din Ghimbav. Documentele arată, de asemenea, cum mulţi studenţi de origine germană, care au studiat la Viena, proveneau din Ghimbav, unde făcuseră studiile primare.
Când în 1457, reformatorul şi umanistul Johannes Honterus introduce "Noua ordine bisericească a tuturor germanilor din Transilvania", este reglementată şi funcţionarea şcolilor, document care prevedea, printre altele: obligativitatea educării tinerilor, obligaţia comunităţii de a întreţine dascălii, gratuitatea învăţământului, disciplinele de studiu (cititul, scrisul, catehismul luteran, Biblia şi socotitul). Dascălii erau subordonaţi preotului, fără a avea voie să îi folosească la strângerea recoltelor, iar preotul era obligat, în cazul în care avea copii dotaţi în şcoală, să-i trimită la şcoală în oraş, comunitatea urmând a le suporta cheltuielile. Nu poţi să nu te gândeşti, citind aceste lucruri în revista Şcolii din Ghimbav, la chinuita Lege a educaţiei, care, iată, nici la 500 de ani distanţă de Honterus, nu are atât de precis şi de categoric stipulate normele de aplicare. Tot documentele vremii pomenesc despre exigenţa şi disciplina şcolară. Conform legilor de atunci, spun cronicile, un elev a fost spânzurat pentru furt, dar nici dascălii nu scăpau de pedepse corporale. Desigur, nu la aceste dimensiuni, dar şcolii româneşti actuale îi sunt necesare unele măsuri clare, menite s-o aşeze în ordinea firească a valorilor sacre.
"Cum trebuie să se comporte cei bătrâni faţă de Biserică" - manual şcolar
Din păcate, istoria a făcut ca populaţia românească să aibă acces mai greu la şcoală în această regiune. În jurul anului 1700 trăiau la Ghimbav doar 32 de familii româneşti, ale căror ocupaţii erau păstoritul şi lucrul cu ziua pe pământul saşilor. Dar şcoala românească, asemenea celei săseşti, este înfiinţată tot cu ajutorul Bisericii, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Preotul era singurul care ştia să citească la vremea aceea, tinerii învăţând pe de rost psalmii şi cântările de sărbători. Lecţiile erau de fapt şezători, care se ţineau acasă la preot sau la biserică, iar fetele, cântând, curăţau porumb sau torceau lână. Mai târziu, pe la 1818-1825, dascălii Stoica Ion, Stoica Irimie şi Popa Neculaie şi-au pus casele la dispoziţie pentru ca elevii să poată învăţa carte. Însă lecţiile se ţineau de două ori pe săptămână, iarna, când nu mai era de lucru la câmp. Printre obiectele de studiu se aflau "Cum trebuie să se comporte cei bătrâni faţă de Biserică" şi "Bucoavnă" (Abecedarul).
Istoria i-a încercat pe ghimbăşenii români adeseori, căci, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, limba maghiară devine limbă oficială de predare, limba maternă devenind un obiect de studiu auxiliar. Anul 1918 va clătina acest proces de deznaţionalizare forţată şi cel puţin 35 de tineri români care au învăţat aici devin medici, arhitecţi, preoţi, ingineri, învăţători, profesori, maiştri. Apoi vine războiul, iar în clădirea şcolii, între anii 1940 şi 1945, funcţionează Şcoala Militară de Pilotaj. Generalul Dan Stoian (91 de ani): "Acolo am fost cartiruiţi cu arme şi bagaje, în sălile de clasă ale şcolii primare din localitate, săli care au fost mobilate ca dormitoare. Localitatea avea mari turme de vaci, boi şi bivoliţe, care, după 23 august 1944, au dispărut în URSS, în cadrul datoriilor de război, iar popota era foarte bine aprovizionată de un administrator priceput".
A trecut şi perioada comunistă peste Ghimbav, când aici învăţau, prin 1981, 650 de elevi, iar în 1989, peste 1.000 de copii. Însă astăzi, la aniversarea celor 500 de ani de existenţă, edilii au dorit să celebreze nu numai vechimea şcolii lor, ci şi să le arate tuturor cât de modernă este ea datorită metodelor noi folosite de dascăli în lucrul cu copiii. Şcoala din Ghimbav, cu întreg trecutul ei plin de glorie, este un zălog al faptului că românii au fructificat în mod productiv tradiţia învăţământului german din Ţara Bârsei, reuşind să-i păstreze principiile, rigorile şi rolul primordial, alături de credinţă, în formarea oamenilor mari. Asemenea insule de perenitate nu sunt multe în România, dar e de-ajuns ca reforma societăţii noastre să înceapă din Casa Şcolii şi a lui Dumnezeu, şi nu din Casa Poporului.
Onoruri triumfale pentru învăţătorul satului
"În anul 1928, la începutul noului an şcolar, şi-a început activitatea ca învăţător stagiar tânărul Michael Salmen din Hălchiu. Odată cu tinereţea şi puterea sa a adus în şcoală şi un "aer proaspăt". Foarte curând şi-a atras simpatia colegilor săi mai vârstnici, a directorului Hans Klotsch şi a
autorităţilor locale. Aşa că imediat i-au fost încredinţate activităţi extraşcolare, cum ar fi conducerea corului de femei şi a asociaţiei sportive. După cinci ani de practică şi succese, a venit vremea titularizării sale ca învăţător. Primirea festivă a arătat cât de mare era prestigiul de care se bucurau învăţătorii pe atunci: învăţătorul Michael Salmen, împreună cu soţia sa, a fost adus la Ghimbav din satul său natal, Hălchiu, într-o trăsură împodobită cu garoafe albe şi trasă de patru cai. De la intrarea în sat până
la locuinţa de serviciu, tot satul a stat de o parte şi de alta a drumului şi a aruncat flori în faţa tânărului învăţător. Clopotele răsunau din turnul bisericii, iar preoţii locali, prezbiteriul şi reprezentanţii Consiliului bisericesc comunal au pregătit primirea. După o slujbă în biserica înţesată de oameni, a urmat partea plăcută, în sala mare a şcolii, unde s-a petrecut cu supă de nuntă, fripturi diferite, vin, cafea şi cozonaci."
(Fragment dintr-un articol semnat de Gerlinde Olesch, din "Monografia localităţii Ghimbav", Mainz, 1999, traducerea: prof. Radu Chivărean)
"De cum au venit saşii în Transilvania, au ridicat întâi biserici şi apoi au înfiinţat şcoli. Ştiinţa de carte era la mare preţ, iar saşii nu precupeţeau nimic pentru educaţia copiilor. Acelaşi model l-au urmat şi înaintaşii noştri, românii din Ghimbav."
Radu Chivărean, directorul Şcolii din Ghimbav
