Zăpezile din munţi mi-au dat întotdeauna un sentiment al liniştei depline, dar când am ajuns la Schitul Pahomie, păşind pe frageda zăpadă şi privind înspre lăcaşul de-nchinăciune dăltuit în stâncă, primul gând care mi-a venit în minte a fost un crâmpei din Psalmul 50 al lui David: "...stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi!". Cu aceste trăiri am cunoscut viaţa sihaştrilor de sub stâncă şi am înţeles ce mare răsplată îi aşteaptă în ceruri pentru înălţătoarele lor rugăciuni şi ascultări.
Când am ajuns la Schitul Pahomie, am trăit sentimentul că aici se termină lumea, şi nu m-am înşelat câtuşi de puţin, pentru că da, aici se termină lumea păcatului, lumea nepăsării, lumea ispitelor... şi-ncepe un alt fel de lume, o lume a rugăciunii, a ascultării, a ascezei. Liniştea desăvârşită de la schit, accentuată de albul imaculat al zăpezii, întăreşte senzaţia că aşa arată veşnicia. Pentru cine caută calea spre mântuire, acest tărâm al tăcerii poate fi darul cel mai de preţ, pentru că desăvârşirea în rugăciune începe prin ascultare şi descifrarea tainicei tăceri.
M-am oprit uimită lângă Izvorul Frumos, cel care vara te-nvăluie într-o fascinantă simfonie a apei care ţâşneşte din stâncă. Izvorul odinioară zgomotos acum era îngheţat şi rece, venind să intensifice parcă tăcerea aşezământului monastic. Doar viscolul se auzea în imensitatea munţilor, care veneau să întregească trupul bisericuţei din stâncă. Drumul înzăpezit şi greu de până acum s-a oprit într-o lume de vis. Nu era nici o suflare prin preajmă, o pace adâncă şi o eliberare de toată grija cea lumească făceau loc rugăciunii interioare, o rugăciune pentru care nu mai este nevoie de cuvânt. Când porneşti la drum spre astfel de locuri, trebuie să fii conştient de profunzimea nemărginirii şi să ai conştiinţa revelaţiei prin tăcere, şi nu prin cuvinte.
Lumina de la schitul de sub stâncă
Când am zărit bisericuţa ca un mugur care ţâşneşte din stâncă, am trăit sentimentul unei permanente Liturghii şi-n marea aceea de zăpadă proaspătă, de undeva, venea miros de smirnă şi tămâie. Rugăciunile pustnicilor din adâncul pădurilor îngheţate te fac să vezi lumina printr-o altă lumină, şi-atunci când miresme divine se împletesc în tainică rugăciune începi să desluşeşti tărâmul sacrului. Cine ajunge la Schitul Pahomie, cu siguranţă va avea aceste revelaţii. Cu fiecare treaptă ce urcă spre schit, simţi că te apropii mai mult de Dumnezeu, că ţi se ia o ceaţă de pe ochi şi ţi se limpezeşte privirea. Văzută din exterior, bisericuţa pare foarte mică. După ce te închini la iconostas, după ce te-ncarci cu o stare de bine ce nu poate fi definită în cuvinte, simţi binecuvântarea tuturor sfinţilor, alături de care Cuviosul Pahomie te mângâie cu tainic har şi bisericuţa aceea mică devine o imensitate de har şi lumină. Cine crede că fără lumina electrică nu se poate trăi se-nşală amarnic. Dacă o dată, o singură dată, ajungeţi să trăiţi puterea rugăciunii acolo, în lăcaşul de sub stâncă, veţi trăi sentimentul că aţi văzut cea mai puternică şi limpede lumină de pe pământ.
Vecernie la lumina lumânărilor
Când am ajuns la Pahomie, un călugăr tocmai bătea toaca de Vecernie. Au început să vină apoi unul câte unul, tăcuţi, cu capul în pământ, doar ei şi permanenta lor rugăciune. Era pentru întâia oară când trăiam o Vecernie la lumina lumânărilor. Slujba era mai presus decât orice simfonie, iar Harul Divin picura peste noi, ştergând cu desăvârşire toată grija cea lumească. În pacea aceea adâncă şi muzica îngerească, doar lemnele din sobă se mai auzeau trosnind, ceea ce făcea ca îngenuncherea să fie mai aproape de orice trăire ancestrală. Frumuseţea aceea exterioară, care te întâmpină la intrarea în schit, este întregită de fascinanta armonie spirituală din căsuţa de sub stâncă a Domnului. Abia după Vecernie mi-am îngăduit să schimb câteva cuvinte cu călugării, care, la fel de tăcuţi ca şi înainte de slujbă, se retrăgeau către chiliile lor.
Sihaştrii de la Schitul Pahomie se feresc să vorbească despre ei, dar după ce le câştigi încrederea îţi dai seama ce mare bogăţie sufletească ascund. În timp ce mâncam la trapeză, le-am surprins chipurile acelea curate, care emană o permanentă fericire. Au împărţit cu noi câţiva cartofi copţi şi dulceaţă de afine, asta era tot ce aveau, dar când ne-am ridicat de la masă, am trăit senzaţia celei mai copioase cine pe care am luat-o vreodată. Ce incredibile trăiri îţi dăruieşte viaţa trăită în post şi rugăciune!
Toţi voievozii au avut ca duhovnici şi sfetnici de taină călugări şi sihaştri
În singurătatea acestor locuri am descoperit cât de frumos este omul şi cât de buni am putea fi unii cu alţii. Cu fiecare cuvânt al monahilor, te mai îmbogăţeşti cu ceva. De ce oare în lume nu putem avea astfel de trăiri, de ce a trebuit să străbat cărările înzăpezite ale muntelui, pe o vreme ca asta, pentru a descoperi o frumuseţe care există în fiecare dintre noi? Toate doctoratele din lume pălesc în faţa înţelepciunii şi a frumuseţii umane pe care ţi-o dezvăluie întâlnirea cu aceşti fraţi care s-au retras în pustie, trăind în permanentă rugăciune. Călugării de la Pahomie sunt foarte tineri, dar generaţiile se succed de sute de ani şi-ntotdeauna creştinii îi caută atunci când dau de greu. Despre aceşti sihaştri, care se roagă pentru noi şi pentru păcatele noastre, părintele Ioanichie Bălan spunea într-una din scrierile sale: "Sihaştrii veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea şi cu îndemnul. Călugării, sihaştrii, pustnicii aceştia fugiţi de lume, au iubit cel mai mult oamenii, s-au rugat neîncetat pentru ei. Aceşti pribegi ai munţilor, aceşti prieteni ai Carpaţilor, aceşti locuitori ai codrilor au fost în acelaşi timp cei mai apropiaţi sfetnici ai voievozilor... toţi voievozii au avut ca duhovnici şi sfetnici de taină călugări şi sihaştri. În ei aveau cea mai mare încredere, cea mai mare nădejde, lor le destăinuiau inima, sfatul lor îl păzeau cu sfinţenie, de la ei cereau rugăciune şi binecuvântare, când plecau să-şi apere credinţa şi pământul strămoşesc".
"Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos!"
Deşi sunt reţinuţi la vorbă, atunci când vorbesc sunt marcaţi de profunzimea vieţii pe care o trăiesc în sihăstrie, iar pildele lor zidesc sufleteşte. Pe părintele stareţ al Schitului Pahomie l-am surprins de la slujbele din biserică până la nebănuite ascultări. E om luminat părintele Damaschin şi vorbeşte despre frăţia sa cu multă sinceritate. Mi-a povestit cum a trăit în lume, cum nu reuşea să se adapteze nicăieri, pentru că simţea un alt fel de chemare şi câte încercări a avut până când, în sfârşit, şi-a găsit drumul. La mănăstirile unde oamenii vin şi pleacă, tulburând adesea rânduiala monastică, nu a putut să trăiască, dar de cinci ani, de când este la Pahomie, se simte un om liber. Dar despre această libertate are o viziune aparte: "Omul care se iubeşte pe sine nu înţelege lucrarea Mântuitorului. Dar Acesta a dat cuvânt de învăţătură: "Cel ce vrea să-mi urmeze mie, să-şi ia crucea şi să vină după Mine!". Unde nu este jertfă, nu este iubire, iar calea cea dreaptă este să te descoperi pe tine, renunţând la tine. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Eu însumi, chiar dacă mi-am ales să trăiesc departe de lume, mă lupt să respect libertatea aproapelui, pentru că primul pas al libertăţii este iubirea aproapelui. Omul mai mult împlineşte ceea ce vede, decât ceea ce i se spune. Chiar dacă omul greşeşte, eu nu am dreptul să-l privez de libertate. Şi el atunci începe - deja a apărut o condiţie! - să fie mustrat de conştiinţă. Nu am dreptul să judec, cine sunt eu să am acest drept? E foarte greu să dai dovadă de îngăduinţă şi-n primul rând trebuie să ai o mare stăpânire de sine. Cum faci să nu judeci? Crede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Este ca şi când ai merge printr-o pădure şi îţi dai seama că ai rătăcit. Şi dacă îţi dai seama, te-ntorci. Dorind să mă-ntâlnesc cu libertatea, dacă n-o găsesc şi simt că Dumnezeu nu-mi dă libertatea la care eu râvnesc, mă întorc. Sfântul Atanasie cel Mare ne învaţă că: "Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos!". Asta înseamnă că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, iar binele pe care îl facem din suflet pentru altul ne rămâne nouă, iar noi rămânem îmbogăţiţi cu binele făcut. Bucuria noastră este fără margini, pentru că noi ştim că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti cu divinul miros al mirului".
Sufletul unui monah arde spre rugăciunea din pustie
Se-ntâmplă uneori ca fraţii care ajung la Schitul Pahomie să poposească o vreme la schit, după care să îi ceară stareţului binecuvântarea de a se retrage în pădure, în locuri neumblate şi numai de pustnici ştiute. Stareţul Damaschin îi cercetează cu luare aminte şi nu le dă binecuvântarea decât în momentul în care se convinge de folosul duhovnicesc al însingurării. Părintele este extrem de circumspect şi asta pentru că Dumnezeu l-a învrednicit să poarte de grijă tuturor celor care ar putea fi primejduiţi de încercări, de boală, de sminteli şi de false vedenii. Până şi călugării trebuie să înţeleagă că pustnicia este o făclie mistică, fiecare monah trebuind să înveţe calea spre pustnicie de la un altul care a trăit-o cu desăvârşire. Şi mai are un dar binecuvântat părintele, acela ca atunci când simte că sufletul unui monah arde spre rugăciunea din pustie, să-i fie alături şi să-i dea mult-dorita binecuvântare. De la părintele Damaschin am învăţat un lucru de mare preţ, şi anume: "Cine gustă din singurătatea pustnicească nu se mai satură în veci!". Am rămas fără cuvinte şi, înainte ca amurgul să coboare peste schit, am urmat poteca spre cele lumeşti.
"Unde nu este jerfă, nu este iubire, iar calea cea dreaptă este să te descoperi pe tine, renunţând la tine. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Eu însumi, chiar dacă mi-am ales să trăiesc departe de lume, mă lupt să respect libertatea aproapelui, pentru că primul pas al libertăţii este iubirea aproapelui."
Părintele Damaschin, stareţul
Schitului Pahomie
