O delegație de jurnaliști ai Patriarhiei Române a făcut la începutul lunii martie o vizită de lucru în Belgia. Parlamentul European, dar și bisericile românilor ortodocși din cele mai mari orașe belgiene au constituit principalele obiective avute în vedere în cele trei zile petrecute acolo. Exceptând Bruxellesul, Belgia se poate lăuda cu alte două mari așezări urbane, Antwerpenul și Brugesul. Pentru astăzi propunem cititorilor un periplu în primul oraș ca mărime după capitală, Antwerpenul.
Părăsim Bruxellesul, lăsăm în urmă parcurile, grădinile și serele cu flori ale domeniului regal belgian, monumentul Atomium și ne îndreptăm spre Antwerpen. Un scurt tur pietonal ne face să simțim bine frigul și vântul pe care le aduce cu sine râul Schelde. E săptămâna de vacanță pentru copiii din școlile belgiene, dar vremea de afară nu e prea îmbietoare pentru promenadă. Doar rareori, câte un localnic, biciclist, bine îmbrăcat se aventurează să înfrunte temperatura scăzută.
Toponimul Antwerpen belgienii îl explică etimologic diferit. Există cel puțin trei variante și fiecare, în felul său, încearcă să lămurească și să ofere cea mai aproape de realitate și credibilă soluție. Prima variantă socotește că Antwerpen provine din unirea a două cuvinte din germana veche, „Anda” și „Verpa”, care înseamnă „pământ aruncat” peste malul râului ce străbate orașul.
O altă explicație, mai plauzibilă decât prima, e legată de povestea gigantului Druon Antigoon și a soldatului roman Silvius Brabo. Gigantul obliga pe fiecare căpitan de vas care traversa Schelde să plătească o taxă exorbitantă. Cine refuza să se conformeze avea parte de un supliciu: uriașul îi tăia mâna, după care i-o arunca în râu. Brabo a fost cel care s-a luptat cu gigantul și a reușit să-l învingă. I-a tăiat apoi mâna acestuia și din acel moment vasele au navigat pe Schelde fără să plătească taxa impusă de uriașul nemilos. „Hand werpen” se traduce din neerlandeză prin „mână aruncată” și se crede că aceste cuvinte ar fi dat numele orașului care în fața Primăriei sale are statuia lui Silvius Brabo biruitor asupra lui Druon Antigoon.
Principalul obiectiv religios din Anvers este Catedrala Maicii Domnului. Ghid ne-a fost diaconul slujitor acolo, părintele Pieter Wieerts. „Ne mândrim cu catedrala noastră, la care s-a lucrat o perioadă de aproape două secole, între anii 1352 și 1521. Povestea catedralei se leagă foarte mult de lumină. Este important de spus aceasta chiar acum, când ne aflăm în urcușul spre lumina Învierii”.
Goticul vorbește despre lupta dintre întuneric și lumină
Diaconul Pieter e un povestitor neîntrecut și vorbește engleza fluent. Are și despre ce povesti, fiindcă istoria multiseculară a catedralei se împletește cu cea a orașului și e una fascinantă.
„Imaginați-vă că suntem în Evul Mediu. Atunci, orașul era foarte sărac și cu multe boli și probleme. Era sărăcie, iar mulți oameni aveau un trai precar. Și exact atunci au început să construiască această catedrală imensă. Înainte, aici erau construcții romane foarte întunecoase. Dar odată cu catedrala a apărut și un nou mod de a construi, care permitea mai multă lumină în interior. Așa s-a născut stilul gotic, iar aceasta este o biserică în cel mai pur stil gotic: aici totul vorbește despre lumina care pătrunde în interior”.
La exterior erau greutățile vieții, cu probleme sociale și personale, dar când intrai în această biserică, această clădire aducea lumina în viața ta. Iisus Hristos Dumnezeu te aștepta să pășești aici pentru a fi învăluit în lumina dumnezeirii. Această luptă dintre întuneric și lumină este firul călăuzitor al construcției și al poveștii acestei catedrale, al călătoriei ei prin veacuri și până în prezent. Situația este neschimbată și azi: în Anvers, la fel ca în întreaga Europă, oamenii au greutăți, dar o astfel de catedrală îi poate călăuzi de la întuneric la lumină. „Încercăm să ne invităm vizitatorii, adaugă părintele Pieter, la o reflecție pe marginea acestei povești. La intrare te întâmpină, pe ușa catedralei, o reprezentare a Judecății de Apoi. Aceasta îi îndeamnă pe oameni să se gândească la viața și faptele lor, iar apoi, intrând aici, să găsească un răspuns și o cale de la întuneric la lumină.”
Lumina pătrunde prin ferestre. Stilul gotic oferă mai multă deschidere. Arcul gotic a dat posibilitatea construirii de biserici mai mari, care aveau mai mult spațiu pentru ferestre și implicit pentru lumina care pătrundea înăuntru. Într-o catedrală, nici o zi nu arată la fel. Este ca o sărbătoare a luminii. Această catedrală a avut mult de suferit. A trecut prin Revoluția Franceză, când au fost șterse toate picturile. „Închipuiți-vă, descrie diaconul belgian, că, atunci când a fost construită, la fiecare stâlp era o mică nișă, un mic altar - 52 de altare în total, la care se slujea încontinuu câte o slujbă. Pe vremea aceea nu se stătea în bănci, ca acum. Acestea nu existau în biserică, oamenii stăteau în picioare, ca în bisericile ortodoxe. Acum, în bisericile catolice se șade jos, pe scaun, foarte mult, prea mult chiar, spun unii. Așadar, interiorul arăta foarte diferit de cum îl vedem în prezent. Dar picturile murale au fost îndepărtate de revoluționarii francezi, apoi de calviniști, când protestantismul a pătruns în Belgia. Așadar, biserica aceasta a avut mult de suferit. A trecut și printr-un incendiu la 12 ani de la construire, în 1533”.
Picturile lui Rubens înfrumusețează catedrala
Biserica adăpostește câteva capodopere majore ale picturii flamande, între care patru dintre cele mai importante picturi ale pictorului Peter Paul Rubens, care a locuit aici pentru o vreme, mergând la școală chiar în apropierea catedralei. Așadar, a crescut aici, iar aceste picturi le-a făcut special pentru biserica în care s-a rugat și de care a fost foarte legat: „Înălțarea pe Cruce”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Coborârea de pe Cruce” și „Învierea Domnului”.
Rubens a fost rugat să facă pictura „Coborârea de pe Cruce” pentru breasla neguțătorilor de archebuze. Confreriile erau foarte importante în Anvers și plăteau să aibă fiecare propriul altar. Aici se vede unde erau altarele lor, pentru că își puneau semnul pe tavan. L-au rugat pe Rubens să-l picteze pe patronul lor, pe Sfântul Hristofor. Un pustnic l-a sfătuit pe acesta să stea în pustie, ca să Îl găsească pe Hristos. Iar acolo Sfântul Hristofor se ocupa cu trecerea oamenilor de pe un mal pe celălalt al râului din apropiere. Odată, un copil i-a cerut să-l ducă pe malul celălalt. Sfântul l-a luat pe umeri, l-a dus acolo, dar se scufunda și cu ultimele puteri l-a depus pe celălalt mal, întrebându-l de ce era atât de greu. Băiatul i-a răspuns: „Sunt Iisus Hristos și port povara lumii”. Această întâmplare i-a schimbat viața Sfântului Hristofor.
Purtători de Hristos în această lume
Rubens s-a gândit să facă un triptic al sfântului, dar nu voia să îl pună în centru, pentru că se gândea că în centru trebuie să fie mereu Hristos. Așa că l-a pictat de trei ori pe Sfântul Hristofor în cei care Îl poartă pe Hristos: în Ioan, care pogoară trupul Domnului de pe Cruce, în Sfântul Proroc Simeon, care L-a întâmpinat ca prunc și L-a purtat pe brațe la templu. Și, în fine, l-a reprezentat și pe Sfântul Hristofor însuși. Iar pe margini este reprezentat din nou ocrotitorul călătorilor și pustnicul care i-a fost povățuitor. A fost o modalitate de a le vorbi oamenilor. Rubens a încercat să pună întrebarea centrală: Cum putem fi purtători de Hristos în lume?
„Pentru multă vreme nu am făcut nici o procesiune de hramul nostru, Adormirea Maicii Domnului. De la prietenii ortodocși am învățat și redescoperit această tradiție pierdută în negura vremurilor pentru occidentalii catolici. Astfel că am reluat și noi procesiunile în jurul bisericii cu statuia Maicii Domnului, ca o mărturie importantă în fața întregii cetăți și a credincioșilor”, încheie povestea lui diaconul Pieter Wieerts.
(Augustin Păunoiu şi Ştefana Totorcea)
