Dispariţia tragică a unui sat, aproape întreg, cu preot cu tot, în timpul „Ciumei lui Caragea“, din anii 1812-1813, s-a înfipt dramatic în memoria comunităţii creştine din Siliştea, judeţul Călăraşi. Printre cele peste 90.000 de victime din întreaga ţară s-au numărat şi creştinii din cele 1.200 de bordeie din satul Ciorani, de pe malul Mostiştei. Satul a fost ars, îngropat, urmele lui dispărând în hâciuri de porumbe şi ciulini. Doar trei familii au scăpat. După doi ani de izolare, acestea şi-au ridicat case în satele apropiate, iar urmaşii lor trăiesc şi astăzi.
Mostiştea se prelinge în unduiri uşoare, încreţite de vânt, între malurile ei noroioase, străjuite de pâlcuri de izmă sălbatică şi pir. Crângul Ciorani îşi pleacă umbra în apele ei, colorând-o într-un verde închis, gros şi adânc, iar un cioban, coborât parcă dintr-o veche litografie, îşi poartă turma de oi şi câinii prin teşii de rapiţă ai unei tarlale recent treierate. Departe, în zare, „Movila cu două cruci“ de pe Coţofanca împunge cerul din mijlocul unui lan nesfârşit de grâu răscopt. Mai aproape, un măgăruş plictisit şi însingurat, dimpreună cu câmpul, ţine să ne amintească nouă, celor de astăzi, că ancestralele drumuri ale oilor, odată desenate în ceruri, nu se vor şterge nicicum, nicicând pe pământ. Câteva case răzleţe, cu chipuri grăbite de vile ocazionale, ridicate suspect în anii de bum imobiliar, părăsite în parte, completează imaginea actuală a ceea ce cu mai bine de două veacuri în urmă era vatra vechiului sat Ciorani.
Satul întemeiat de oierii lui Doja
Am ajuns pe aceste coclauri împreună cu părintele Ion Bădica, parohul din Siliştea, un izvor nesecat de informaţii, date şi povestiri istorice, care a ţinut neapărat să ne arate locul unei tragedii ce refuză să se şteargă din memoria siliştenilor.
„Primele atestări documentare despre satul Ciorani datează de pe la 1595, când cinci familii din Săliştea Sibiului au băjenit spre bălţile Mostiştei, din cauza asupririi austro-ungare, după Războiul ţărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja. Unele surse susţin că un alt val de oieri ardeleni, mai timpuriu, de după Răscoala de la Bobâlna, din 1437-1438, ar fi sosit pe aceste meleaguri. Oricum, fuseseră probabil familii înstărite, căci nu pleca oricine la un asemenea drum. Au venit cu turme de oi, cu măgari, aici, în Codrii Vlăsiei, şi s-au aşezat pe malul drept al unuia din braţele râului Mostiştea, între Profira şi Fântâna Doamnei. În timp, de la aceste prime familii s-a dezvoltat satul care mai târziu avea să se numească Siliştea. Aici, unde se vede pădurea, s-a creat mai întâi satul Ciorani. Pe aici treceau „Drumul sării“ şi „Drumul găzarilor“, pe care negustori prahoveni îşi aduceau produsele în Bărăgan. Şi tot pe aceste drumuri, cu siguranţă, a fost purtată şi ciuma, în vremea lui Caragea. Peste Mostiştea, pe „Movila lui Buharu“, se afla punctul unde se vămuiau produsele care treceau prin vadul râului, urmând să ajungă la Slobozia şi Lichireşti, Călăraşiul de astăzi“, ne povesteşte părintele Bădica.
Oameni morţi şi bordeie arse
Satul Ciorani a pierit în timpul „Ciumei lui Caragea“ în 1813-1814. Atunci, chiar în noaptea instalării lui Vodă Caragea, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul Spirii, a ars până în temelii. Nici nu se stinsese bine pojarul, că unul dintre oamenii lui de încredere, venit de la Constantinopol, cădea răpus de ciumă. Molima s-a răspândit cu repeziciune, vodă a fugit din calea epidemiei împreună cu boierii săi la 13 decembrie 1812, bucureştenilor de rând permiţându-li-se să părăsească oraşul abia anul următor, la 1 august. Spaima făcea ravagii. Mamele îşi părăseau copiii, bărbaţii soţiile, iar cei atinşi de ciumă rămâneau pe mâna cioclilor, bărbaţi „vindecaţi“ de boală, care le devastau casele, cărau morţii şi viii de-a valma cu căruţele, claie peste grămadă, spre ordiile de la Dudeşti ori Cioplea, după cum aflăm din scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri.
Ciuma a ajuns la Ciorani, probabil, odată cu fugarii care o apucaseră spre Dunăre pe vechile drumuri negustoreşti.
„Un an întreg siliştenii au venit la marginea pădurii Ciorani, lăsând mâncare celor din sat, care se stingeau cu sutele, dimpreună cu preotul lor. Se spune că mulţi chiar ar fi pierit de vii! Trei zile dacă nu ieşeau la drum - au fost peste 1.200 de bordeie aici! - se presupunea că muriseră. Bordeiele le erau incendiate sau acoperite cu pământ. Doar trei familii, care au rămas încă un an în vatra Cioranului, nefiind primite în Siliştea din cauza fricii de contaminare, au supravieţuit. Dintre ele, una, pe la 1815, a fost acceptată în sat. Este vorba despre familia Năstase, care i-a avut urmaşi pe Dan Voicu Năstase şi Stănică Năstase. De la ei ne-a rămas numele cătunului din partea de nord a satului, ai cărui locuitori se numesc «ciorăneni», spre deosebire de cei din sud, care se numesc «văleni». Pe vremuri, când se făcea brezaia, obicei vechi ardelenesc din perioada Crăciunului, era o mare «concoraţie», cum se spunea, între «ciorăneni» şi «văleni».
Celelate două familii supravieţuitoare, numite Cioranu, duc mai departe numele aşezării lor în satul vecin, Valea Argovei, ai căror urmaşi trăiesc şi astăzi acolo“, ne mai spune părintele.
Bătrâna din mijlocul drumului
Într-un cot al Mostiştei, în dreapta unor gropi de lut galben, se văd încă urmele primelor bordeie care au fost săpate în Ciorani, care îşi luase numele de la ciorile din pădurea învecinată. Sub picioarele noastre, la numai câţiva coţi în pământ, suspină satul adormit în timpul „Ciumei lui Caragea“. Şi parcă dangătul unui clopot de-acolo bate în dungă. Printre scaieţi şi porumbe, un drum îmburuienit taie câmpia în două, aproape drept, până la „Movila cu două cruci“. Acelaşi pe care, cu două veacuri în urmă, poate un fugar din Capitală, poate vreun negustor, vreun cioclu sau vreun vrăjitor atins de ciumă, pornit spre Dunăre, a adus cu el chipul îngrozitor al morţii.
Intru în lanul de grâu şi înot până în vârful movilei, la cele două cruci. Nimeni nu ştie nimic despre ele. Le privesc înscrisurile acoperite de licheni şi-ncerc să aflu despre ce vorbeşte tăcerea lor. Nu reuşesc. Un uliu se roteşte-n văzduh, ţintuindu-şi prada în pupile. Departe, peste întinsuri, un stol de ciori speriate se ridică pe cer.
Ne întoarcem cu părintele în sat. Pe o uliţă pustie, ascunsă în spatele unor corcoduşi, zărim casa cu prispă albă, cu stâlpi văruiţi, ridicată de Dan Voicu Năstase, urmaşul celor pieriţi la Ciorani, şi ne întoarcem iarăşi cu gândul la satul ce doarme sub ţărână.
La plecarea din Siliştea întâlnim o făptură încovoiată de ani, care pipăia singurătatea drumului cu băţul. Şi nu ştiu de ce, dar mi se părea mie că bătrâna aceasta nu vine de-acasă, ci direct din satul de sub pământ. Şi parcă nici nu era femeie, ci o lumânare care se-ndreaptă abia pâlpâind spre tinda celuilalt sat, cel de deasupra pământului, care nu se poate odihni de dorul rudelor de altădată din Ciorani…
