Cişmelele dobrogene sunt ca nişte inimi. Din ele se revarsă viaţă, căci viaţă este apa. Satele se adună în jurul izvoarelor, cu toate ale lor. În Dobrogea, cişmelele, însemnate cu chipul ocrotitor al crucii, sunt un fel de biserici. Aici vin oamenii să primească viaţă din botezul Cuvântului. Aici vin animalele să se adape din apele Creaţiei. Fără cişmele, satele dobrogene ar fi doar urme secate ale pustiului. De aceea, în jurul lor se naşte o taină, lucrează un duh ziditor, pe care ei, muritorii, indiferent de etnie, îl respectă cu sfinţenie. În preajma cişmelei nu se ceartă nimeni. Nu se vorbeşte urât şi nu se urăşte. Aici totul este curgere, linişte, bine, viaţă.
"Apa este elementul constitutiv al tuturor lucrurilor", spunea Sfântul Chiril al Ierusalimului. Mircea Eliade arăta la rându-i că apele "au fost pentru oameni suma universală a tuturor virtuţilor, izvorul şi originea tuturor posibilităţilor existente, suportul oricărei creaţii".
Apa creează. Apa este vie. Apa înseamnă viaţă. Geto-dacii aveau un cult nemărginit faţă de apă. În momentele de cumpănă sau încordare socială, de războaie şi nenorociri, se "împărtăşeau" cu apa Istrului, spre purificare.
Dobrogea, această originală "Australie românească", aşa cum o numea cineva, referindu-se mai ales la mozaicul etnic şi cultural, plin de pitoresc, ce o caracterizează, ridică apa, ca dimensiune existenţială fundamentală, până la înălţimea cerului. Poate şi pentru faptul că în această provincie românească ea, apa, este puţină. Dar nu atât de puţină încât sacralitatea ei să fie banalizată.
Legenda braţului ascuns al Dunării
În Dobrogea, bătrânii vorbesc despre un uriaş fluviu subteran, care ar traversa ţinutul, cu un debit care l-ar depăşi pe cel al Dunării. Ba chiar cred că ar fi vorba despre un al patrulea braţ al fluviului, pierdut sub nisip, aşa cum bănuia şi Herodot în Antichitate.
În perioada comunistă, informaţia ajunsese la urechile liderilor, care au cerut lămurirea problemei. Specialiştii s-au pus pe treabă, concluzionând că n-ar fi vorba despre un râu subteran, ci de un… "acvifer". Adică de un complex de rocă permeabilă care strânge apă din Podişul Prebalcanic, de pe teritoriul Bulgariei, din fluviul Dunărea, în zona Ostrov-Cernavodă, şi din precipitaţii.
Indiferent de sursă, apa ajunsă la suprafaţă a născut un adevărat cult, în care cişmelele, ca să ne referim numai ele, au căpătat o componentă sacră.
Istoric vorbind, cele mai multe cişmele de epoca medievală s-au construit folosindu-se sistemele romane de aducţiune. În 1909, istoricul Vasile Pârvan menţiona instalaţia de captare a apei din perimetrul Tropaeum, pe care o descria ca fiind "o mare casă a apelor liciniane, un conduct de apă alcătuit din capace de sarcofage mai vechi, din pietre şi olane, iar mai departe de cetate, din cărămizi bine cimentate, şi care conducea apa la Tropaeum tocmai din acel punct bogat în izvoare la vreo 2 km spre sud-estul cetăţii, unde şi azi se află cişmelele satului".
Sătenii multor sate dobrogene cred însă că cişmelele au fost construite de turci.
Apa vie şi Apa moartă, emisfere ale lumii noastre
Canlia, Coslugea, Strunga, Adamclisi, Băneasa, Ion Corvin, Şipotele, Petroşani sunt doar câteva din satele dobrogene prin care am trecut în această toamnă, impresionaţi de frumuseţea şi taina cişmelelor întâlnite în cale.
În jurul lor, oameni şi animale. Mame cu copii, păstori cu turme de oi şi capre. O bucată din existenţa fiecăruia se săvârşeşte la cişmea. Ca un ceremonial aproape sacru. Ca o rugăciune tăcută. Ca o ofrandă, pentru a primi ofrandă. Adică apă vie.
"Pentru satul dobrogean, cişmeaua a însemnat întotdeauna viaţă. Nu s-a ridicat un sat în Dobrogea, cel puţin până la Primul Război Mondial, dacă nu a existat pe locul acela o cişmea. Unele din ele cu foarte multe jgheaburi. Chiar şi 20! La cişmea vin să se adape animalele, se spală rufele, de aici se ia apă pentru gospodărie. De aceea, cişmeaua înseamnă viaţa satului", ne mărturiseşte părintele arhimandrit Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent, care ne-a însoţit în aceste deplasări. Acelaşi lucru ne-a spus şi Constantin Zacu, un oier din Şipotele.
"Oameni, apă şi cruce. Loc sfânt, de rugăciune, iertare şi vindecare. Biserică de ape", gândeam văzând cişmelele Dobrogei. Şi nu puteam să nu mă înclin în faţa lor, ca în faţa unei catapetesme, căci dincolo de ceea ce se vede lucrează în taină însuşi Creatorul lumii. Poate şi de aceea, referindu-se la apă, scria poetul Ion Pachia-Tatomirescu: "Apa vie şi Apa moartă sunt emisferele lumii noastre. Ieşirea din sferă se face numai în stare de hidrogen şi de oxigen, potrivit raţiunii Apei... Noi suntem raţiunea Apei…"
Da, noi suntem raţiunea apei. Pentru că apa înseamnă viaţă. Iar satele Dobrogei, fără cişmele, ar fi doar urme secate ale pustiului. Adică locuri ieşite din raţiunea Apei…
