Prima cruce din lemn a lucrat-o la mănăstirea suceveană Râșca. Era o cruce simplă, de mână, cu care mama sa și-a dorit să fie înmormântată. Claudiu Neagoe spune că a deprins meșteşugul lemnului datorită rugăciunii și unor învățăminte primite de la mari personalități, precum: Horia Bernea, Dan Gherasimescu, Mircea Lac. Preaplinul sufletesc al acestui artist popular cu nume voievodal se revarsă și în pictura iconografică, peisagistică, naivă. Întreg efortul său creator are o țintă clară, asumată: „slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor”.
Crucea este arma păcii. Aceasta este concluzia lui Claudiu Neagoe, după zeci de ani de trudă în fibra lemnului, din ale cărui mâini au ieșit cruci de dimensiuni variate, de la 3 cm la 3 m. Cruciulițe de gât, cruci de binecuvântare oferite unor episcopi și mitropoliți români, cruci de troiță ridicate în București și în vecinătate, cruci de perete răspândite peste tot în lume (SUA, Canada, India, China, Japonia, Australia, Europa) prin târgurile, vizitate frecvent de străini, de la Muzeul Ţăranului Român și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Toată colecția de obiecte sfinte poartă amprenta unui meșter popular, ajuns la vârsta maturității, care se consideră „doar un ucenic”. Un ucenic experimentat, care mărturisește: „Nu aș face altceva, dar în ziua de astăzi nu se poate trăi numai din crucerit, din nefericire. Ca și cultura, religia nu este «gustată» de toți oamenii. Iar crucea nu este înțeleasă decât de omul care vrea liber să știe mai mult despre el și despre ce înseamnă viața cu adevărat. Mă simt împlinit numai când lucrez cruci, pristolnice sau icoane, însă din punct de vedere artistic mă îndrept și spre alte domenii ale artei, ca pictura, cu aceeași dorința de a exprima frumosul, pus în legătură cu bunătatea, care să fie cale spre Dumnezeu.”
Dar de Sus și căutare
Claudiu Neagoe spune că a descoperit meșteșugul lemnului cu ani în urmă, pe când avea 26 de ani, la Mănăstirea Râșca, Suceava. Acolo a lucrat prima cruce, de care îl leagă o amintire frumoasă, care poartă chipul mamei sale: „Unul dintre frații de la mănăstire, Daniel, m-a îndemnat să fac o cruce și să o țin în mâini când mă rog, că mă va ajuta la rugăciune. La atelierul mănăstirii, am primit ajutor și mi-am croit o cruce de mână, fără mâner, de 25 de cm. De formă latină. Cum e crucea Răstignirii Domnului. Simplă. Din lemn de brad. A fost crucea de care s-a atașat mama mea, pe care i-am dăruit-o, a purtat-o toată viața, și cu care a ținut neapărat să fie înmormântată. Și o ține în continuare în mâini, cu trupul, în mormânt, și cu sufletul, sper, în cer, la Dumnezeu”.
Tânărul Claudiu nu a rămas în mănăstire, și-a continuat drumul în lume. Ajuns în București, chemarea Crucii se auzea tot mai limpede în inima sa. Atât cât s-a priceput și cu minimum de materiale pe care le avea, a lucrat câteva modele de cruci pandantiv. Autodidact, a citit mult despre arta bisericească românească, consultând arhivele din Biblioteca Mănăstirii Antim. A studiat și s-a rugat Sfântului Antim (recunoscut și ca un foarte talentat sculptor) să îl ajute să sculpteze. Răbdător, a așteptat răspuns, chiar dacă „au fost călugări, nu unul, ci câțiva, de la mănăstiri diferite, care mi-au spus că o să ajung sculptor de cruci și icoane, când nu aveam nici o noțiune despre lucrul acestora. Bineînțeles că nu i-am crezut atunci. Au fost și care au spus că o să pictez, când nici nu mă gândeam, când doar sculptam, și chiar mai înainte”.
La puțină vreme, i s-a dezvăluit o lume cu totul aparte, în care s-a regăsit și i-a rămas fidel: Muzeul Ţăranului Român. A zăbovit mult în Sala Crucii. Era o energie acolo care îl capta și îl odihnea totodată. Nu a gândit atunci că va veni un timp când el însuși va lucra obiecte populare și cruci, care se vor adăuga la colecția instituției muzeale.
Doi ani mai târziu, s-a mutat în casa bunicilor din comuna Crevenicu, județul Teleorman, unde a continuat să lucreze modele simple de cruci din lemn. „Am avut doi peri bătrâni și un nuc în curte, care s-au uscat, și am fost nevoit să-i tai. Știam de la fratele Daniel de la Râșca că aceste tipuri de lemn sunt bune de sculptat, așa că m-am dus la un tâmplar, le-am făcut scândură și le-am urcat în pod să se usuce. Am avut de gând să duc lemnul fratelui de la mănăstire, însă până la urmă l-am sculptat eu. Am făcut numai cruci și pristolnice din el”, vorbește cu drag „ucenicul” crucer despre un episod desprins din perioada celor 15 ani petrecuți la țară, aproape de natură.
Răspunsuri și mulțumiri
Întâlnirea cu doi dintre cei mai mari sculptori români contemporani, care stăpânesc meșteșugul tradițional al lemnului, a fost răspunsul Sfântului Antim la rugăciunile sale. Dan Gherasimescu de la Curtea de Argeș și Mircea Lac de la Deva, precum și fratele Alexie (georgianul-sculptor de cruci și iconițe) de la Mănăstirea Antim l-au influențat benefic în devenirea sa ca om și ca meșter. De-a lungul vieții, a fost ajutat, îndrumat, încurajat și de alți mari iubitori ai artei populare: Horia Bernea, Costion Nicolescu, Lila Passima, Cristina Barbu, Aurelia Duma, specialiști de la Muzeul Ţăranului Român. Iar de la Muzeul Satului, i-au fost alături Georgeta Stoica, Ioana Gabriela Duicu, Lia Cosma. Pentru toți aceștia și nu numai, artistul popular are un gând: „Întotdeauna am fost înconjurat de oameni care m-au ajutat. Mi-au slujit chiar aș putea să spun, deși eu nu le-am slujit lor sau, poate, foarte puțin. Le mulțumesc”. Cu emoție, continuă: „Vreau să amintesc și de mama, Maria, de la care am învățat binele și stăruința în bine, de tatăl Ion, care m-a învățat să nu mă las niciodată și să lucrez ceva și să mă pricep la cât mai multe domenii. Le mulțumesc lor, surorii Mirela, soției Maria și socrilor. Toți m-au ajutat să fiu ceea ce sunt eu astăzi”.
Atipic pentru zilele în care trăim în percepția unora, Claudiu Neagoe lucrează în atelierul său din București fără zarvă sau dorință pătimașă de a fi cunoscut și recunoscut, din simplul motiv că „în momentul în care faci ceva cu drag și pentru Cel de sus, El rânduiește și aduce clientul următor să zic așa. Nu te îmbogățești, dar te descurci cât să trăiești”.
Credința îi este cea mai bună tovarășă. Bucuria, așijderea. Sunt două aripi care îl ajută pe Claudiu Neagoe să se înalțe deasupra înțelesurilor banale ale lumii: „Chiar dacă am o facultate de artă religioasă, chiar dacă am studiat geometrie lucrând, îmi dau seama că nu sunt un om deștept. Dacă iese ceva frumos, se datorează lui Dumnezeu. El îmi călăuzește mâinile, privirea, îmi coordonează mișcările și tot El pune ceva într-o lucrare ca să producă bucurie. Vedeți, eu lucrez de drag în primul rând. Dacă nu ar fi nevoia asta materială, le-aș da în dar. În principal, lucrez pentru bucuria celuilalt”.
