Cocoş, mănăstirea cu aură de tei şi mireasmă de martiri

Două poveşti diferite ne vorbesc despre originea Mănăstirii Cocoş: prima spune că, pe dealul unde se află, s-a auzit, într-o noapte, cântecul unui cocoş sălbatic, însoţit de o bătaie de toacă. Călugării spun că acest cântec se mai aude, uneori, şi astăzi. A doua spune că, în 1833, trei călugări moldoveni care se întorceau de la Muntele Athos, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamţ, au făcut un popas în Dobrogea. Noaptea, toţi trei au avut acelaşi vis:

un cocoş le-a poruncit să ridice o mănăstire pe locul unde dormeau.

Situată la 38 km vest de Tulcea, 18 km sud-est de Isaccea şi 6 km nord de Niculiţel, pe drumul modernizat Tulcea-Isaccea, această frumoasă mănăstire de călugări, vara, este învăluită într-o aură de tei, datorită pădurilor din apropiere. Se află pe locul unui vechi schit de sihaştri, din secolul XVII, fiind atestată documentar în 1679. Cei trei călugări care au ridicat-o se numeau Isaia, Visarion şi Gherontie. Venind aici de la Muntele Athos, ei au construit o mică biserică din nuiele, dar, din păcate, constrângerile exercitate de Înalta Poartă i-au determinat pe ctitori să nu ridice turle şi clopotniţă. Dar începutul bun fusese pus, iar schitul şi-a pornit viaţa duhovnicească chiar şi în aceste condiţii grele.

Declarată monument istoric, pentru a fi salvată de la demolare

După mai multe reparaţii, schitul a fost demolat în anul 1910, în locul lui fiind ridicată o troiţă. Între timp, călugărul Visarion ajunsese stareţul mănăstirii şi, în 1853, construieşte o biserică din cărămidă, cu ajutorul unui creştin ardelean, pe nume Ghiţă Poenaru, care s-a călugărit, donându-şi averea bisericii. După războiul de independenţă urmează construirea celor trei turle ale bisericii şi clopotniţa monumentală, care are înălţimea de 30 de metri. O serie de chilii vechi au fost demolate, fiind construite altele, cu o valoare arhitectonică deosebită, declarate, în anul 1959, monument istoric. De altfel, se ştie că multe obiective de mare interes spiritual au fost salvate de tăvălugul ateu comunist prin acest artificiu legislativ.

Temelia noii biserici s-a pus la 1 septembrie 1911 şi a fost lucrată de renumiţi pietrari italieni, după planurile arhitectului Toma Dobrescu (1862-1934), cel care a făcut planurile şi pentru biserica Mănăstirii Celic-Dere (alături de Dumitru Berechet), pentru Colegiul Naţional Carol I din Craiova, pentru biserica „Sf. Ioan Botezătorul“ din Brăila, pentru Liceul „Petru şi Pavel“ din Ploieşti şi pentru alte câteva obiective. În interiorul bisericii Mănăstirii Cocoş credincioşii pot admira picturi ale artistului italian F. de Biasse, mănăstirea având şi un muzeu cu obiecte de artă, ateliere şi arhondaric. În 1916, războiul împrăştie obştea mănăstirii, iar stareţul din acea perioadă, Roman Sorescu, moare la scurt timp, la vârsta de 45 de ani, în 1919.

Porţi deschise pelerinilor

Încercările nu au ocolit Mănăstirea Cocoş, ba chiar au întărit-o, greutăţile dând un examen vieţuitorilor ei, din care, fără îndoială, au ieşit biruitori şi mănăstirea îmbogăţită şi înfrumuseţată, după cum putem constata astăzi.

Astfel, după ce în 1926 şi 1929 s-a construit încă un frumos corp de clădiri, în dreapta clopotniţei, cutremurul din 1940 a avariat semnificativ biserica, iar în incendiul din 1946 a ars clopotniţa. Incendiul a fost atât de puternic, încât clopotele s-au topit.

În prezent, Mănăstirea Cocoş are o obşte compusă din 30 de vieţuitori, conduşi de protosinghel Stelian Coca. Pe lângă programul liturgic obişnuit - Sfântă Liturghie, Vecernie, Miezonoptică, Utrenie, Ceasul I, monahii împletesc rugăciunea cu munca, după tradiţia ortodoxă, participând la ample lucrări de restaurare a corpurilor de chilii, acţiune ce va avea ca finalitate şi modernizarea spaţiului destinat primirii de oaspeţi. Fiindcă, parcă mai mult ca niciodată, în aceste vremuri marcate de consumism, secularizare şi relativizare a valorilor, sunt necesare câteva zile de concediu petrecute în locurile marilor sacrificii ale primilor creştini de pe actualul teritoriu al României, locuri îmbibate de liniştea duhovnicească a rugăciunii. Iar părinţii sunt bucuroşi de oaspeţi, cum este peste tot în Biserica noastră deschisă spre om şi coagulantă de ţeluri înalte, fireşti.

▲ Descoperirea moaştelor de la Niculiţel

Cu voia lui Dumnezeu, în plină „Epocă de Aur“ atee o minune a înfiorat lumea ortodoxă: în septembrie 1971 au fost ploi puternice, iar pârâul satului Niculiţel a ieşit din matcă. Pământul s-a surpat şi sub şosea a apărut o adâncitură, care s-a dovedit a fi intrarea într-unul din cele mai vechi morminte creştine în care au fost îngropaţi martiri. Cripta martirică era compusă din două mici încăperi supraetajate şi era construită din cărămidă. Înăuntru au fost descoperite patru moaşte întregi de martiri, capetele erau tăiate, trei dintre ele se aflau la locul firesc, iar unul era depus pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării erau scrijelite în limba greacă numele martirilor: Zoticos, Attalos, Kamasis, Filipos, precum şi „Martirii lui Hristos“, inscripţie care avea deasupra crucea monogramată HR.

Istoricii afirmă că martirajul s-a petrecut fie în perioada persecuţiilor ordonate de Diocleţian, între anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, între anii 319-324.

În 1973, Sfântul Sinod a hotărât ca moaştele sfinţilor martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip să fie duse în biserica Mănăstirii Cocoş, spre închinarea binecredincioşilor şi ca o mărturie despre credinţa neamului nostru. Ca o nouă minune, responsabilii politici din acele vremuri nu s-au împotrivit deciziei Sinodului, prin aceasta văzându-se voia lui Dumnezeu ca martirii lui Hristos să fie cunoscuţi şi cinstiţi de întreaga suflare ortodoxă.

▲ Ieromonahul Cosma, o figură emblematică

Acest părinte vrednic de pomenire a fost vieţuitor în Mănăstirea Cocoş. Născut în judeţul Galaţi, în comuna Bujor, el a intrat în viaţa monahală în 1920 şi după câţiva ani a fost făcut preot. A avut o viaţă exemplară de monah şi, pentru osteneala lui, Dumnezeu l-a învrednicit de darul rugăciunii lui Iisus, pe care o practica ziua şi noaptea. Asemenea multor preacuvioşi părinţi ai noştri, ieromonahul Cosma Popa şi-a cunoscut ziua morţii. Astfel, în anul 1954, i-a spus duhovnicului: „Peste două zile, în vremea Vecerniei, mă duc la Hristos“. S-a spovedit, a luat Sfintele Taine, iar la rugămintea fraţilor de a le da cuvânt de învăţătură la despărţire, le-a spus: „Fraţilor, mai presus de toate, să aveţi răbdare, fără de care nu este posibilă viaţa călugărească“. I-a mai îndemnat la îndeplinirea pravilei călugăreşti şi în ultima zi n-a mai vorbit, ci s-a rugat tot timpul, făcându-şi semnul crucii.

La începutul Vecerniei a spus, cu faţa luminată: „S-a săvârşit! Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi“. Aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, pe care smeritul monah Îl slujise toată viaţa.

▲ Lumina din fotografie

În anul 2001, Dumnezeu a mai dăruit creştinilor un semn, în felul următor: în ziua Sfintei Treimi, de hramul mănăstirii Cocoş, s-a organizat un pelerinaj cu sfintele moaşte prin locurile martiriului, cu poposire la cripta în care a fost descoperită, în urmă cu 30 de ani, comoara duhovnicească a Dobrogei.

S-a săvârşit o Sfântă Liturghie pe malul Dunării, apoi s-a mers în cripta martirică unde s-au citit rugăciuni şi s-a privegheat, iar călugării de la Cocoş, Dervent şi de la alte mănăstiri din Dobrogea au citit neîntrerupt psaltirea. Până aici, nimic neobişnuit. La un moment dat, fratele Gelu, din obştea Mănăstirii Dervent, l-a rugat pe un frate care urma să-l schimbe la citirea Psaltirii să îi facă o fotografie, pentru a imortaliza acele clipe aparte, de mare încărcătură spirituală. Nimeni nu a realizat că în acel moment s-a petrecut ceva neobişnuit, dar la developarea pozei s-a observat o coloană de lumină descendentă, care venea din înalt şi trecea pe lângă monahul care citea rugăciuni în faţa intrării în criptă şi apoi „cotea“ pentru a intra în adâncul mormântului.

Fratele Gelu, impresionat de această întâmplare neobişnuită, l-a întrebat pe părintele arhimandrit Petroniu Tănase, de la schitul românesc Prodromu, din Muntele Athos, care ar putea fi înţelesul tainic al acestei întâmplări minunate. Păritele Petroniu i-a dat următorul răspuns: „Lumina nu a apărut că ai fost frăţia ta acolo, ci ea era şi mai înainte şi este şi acum şi a fost prinsă de aparatul de fotografiat în chip minunat, ca o binecuvântare dumnezeiască pentru evlavia şi cinstirea sfinţilor mucenici ce se facea atunci. Lumina care a apărut este Lumina Cerească în cinstea sfinţilor mucenici, care s-au reîntors la vechiul lor sălaş“.