Comorile unei orchestre simfonice

În clădirea Filarmonicii de Stat „Moldova“ din Iaşi, intrată recent în renovări capitale, chiar şi pocnetul ciocanului are o anume tonalitate, păstrând un anume ritm. De cum faci primii paşi pe holurile întortocheate, auzi acordurile clasice fie din gura vreunui corist, fie de la arcuşul proaspăt „uns“ ce alunecă pe corzile viorilor. „Nu se poarte trăi fără muzică“, spun toţi cei care mânuiesc cu măiestrie instrumentele Orchestrei, unele dintre ele fiind adevărate comori. „Pianul Steinway, care costă o mică avere, mai exact 3 miliarde de lei vechi, este asigurat în întregime. Dacă în momentul acesta se prăbuşeşte clădirea peste noi, singurul care mai poate fi recuperat este pianul“, ne-a declarat Carmen Chelaru, secretar muzical al Filarmonicii din Iaşi.

Acordurile compoziţiilor celebre se aud de cum treci de uşa grea a Filarmonicii din Iaşi. Violonişti, suflători, contrabasişti şi toţi ceilalţi instrumentişti care formează Orchestra Filarmonicii de Stat „Moldova“ din Iaşi repetă de zor pentru concertele stagiunii. Individual, pe partide şi ca întreg, sub bagheta maestrului Michele Santorsola, un artist italian îndrăgostit de publicul ieşean. „Îmi place la Iaşi, este un public minunat, iar instrumentiştii de aici sunt de primă mână“, ne-a spus, cu zâmbetul pe buze, maestrul Santorsola.

Cu surprindere am aflat, de la dirijorul permanent al orchestrei ieşene, că în România cultura este mult mai bine susţinută financiar decât în Italia. Cu toate acestea, suferă. Şi acest lucru se vede dacă arunci un ochi spre zidurile Filarmonicii. Mai mult, atât instrumentiştii orchestrei, dar şi artiştii lirici ce formează Corul „Gavriil Musicescu“, deşi fac parte dintr-o categorie specială, nu primesc din partea statului bonificaţii la salariu pentru întreţinerea vocii sau achiziţia de instrumente sau accesorii. „Instrumentiştii din orchestră nu primesc bonus la salariu pentru accesorii. La fiecare final de stagiune se cere de la şefii de partide din cadrul orchestrei o situaţie cu necesarul pentru următoarea stagiune, se centralizează şi se procură din fondurile instituţiei. În ultimii ani, fondurile pentru aceste cheltuieli au fost suficiente şi nu au suferit deloc din acest punct de vedere“, a afirmat Carmen Chelaru, secretarul muzical al Filarmonicii din Iaşi. Fiecărui artist însă îi sunt necesare instrumente pentru studiul individual de acasă, iar salariul de bugetar nu oferă prea multe posibilităţi în acest sens.

Nevoile artistice ale instrumentiştilor

În componenţa unei orchestre simfonice sunt trei mari grupe de instrumente: cea de coarde, care este şi cea mai numeroasă, formată din vioară, violă, violoncel şi contrabas; grupa de suflători, cu instrumentele de lemn şi de alamă, şi grupa de percuţie. „La coarde, instrumentiştii au nevoie de păr pentru arcuş, de coarde şi de sacâz - o bucată de răşină specială cu care-şi tratează părul arcuşului. Suflătorilor le trebuie ancii şi diverse alte mici accesorii, de exemplu nişte pernuţe care se bagă la instrumentele de lemn“, a mai spus secretarul muzical al instituţiei de cultură.

Potrivit doamnei Chelaru, Filarmonica din Iaşi s-a „îmbogăţit“ în ultimii ani cu o serie importantă de achiziţii: flaute din argint şi din aur, „nu ne-am permis din platină, deşi sunt foarte performante“, dar şi o harpă foarte bună. „Începând din anul 1994 s-au primit suficiente fonduri să se renoveze garnitura instrumentelor de suflat, în mod special: instrumentele din alamă, instrumentele din lemn, care sunt cele mai scumpe, dar şi o garnitură întreagă de instrumente de percuţie, care e tot la fel de costisitoare. Harpa a fost achiziţionată la preţul de un miliard de lei vechi.“

Pianul,asigurat în întregime

În anul 1998 a fost achiziţionat un pian marca Steinway, „singurul instrument costisitor asigurat în întregime“. „Dacă în momentul acesta se prăbuşeşte clădirea peste noi, singurul care mai poate fi recuperat este pianul Steinway. Alte câteva instrumente, în special cele mari, sunt asigurate parţial“, a spus secretarul muzical al Filarmonicii de Stat „Moldova“, care a ţinut să sublinieze că minunatul instrument cu coarde a „beneficiat“ de un concert inaugural un an mai târziu, când maestrul Valentin Gheorghiu a cântat prima dată la el.

Achiziţia frecventă a instrumentelor de suflat este explicată prin faptul că acestea se deteriorează în timp, spre deosebire de cele cu coarde, cărora vechimea le conferă un plus de valoare; cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai bune.

„Istoria pianului este una aventuroasă, am fost prima instituţie din ţară, după cele de profil din Bucureşti, care am achiziţionat un pian cu ajutorul unui profesionist, singurul acordor specializat la acea vreme. Atunci a costat aproximativ 30 de mii de dolari, însă când a venit momentul să-l luăm din vamă ni s-au cerut alte 30 de mii de dolari taxe vamale, astfel că a fost nevoie de un decret prezidenţial pentru a ne scuti de taxe, întrucât nu dispuneam de aceste fonduri. În acest moment valorează 3 miliarde de lei, însă, periodic, preţurile se reevaluează“, ne-a mai spus doamna Carmen Chelaru.

„Viorile trebuie cântate“

În mediul cultural muzical s-au purtat nenumărate discuţii pe marginea reintroducerii în circuitul artistic al viorilor marelui compozitor George Enescu, între care o Guarnieri evaluată la 700 de mii de euro, care a fost dată recent violonistului Gabriel Croitoru. „În clipa în care instrumentul este cântat, undele sonore produc un anumit tip de vibraţii care întreţin fibra lemnului. Dacă acestea nu există, cum s-a întâmplat în cazul viorilor lui Enescu, care au zăcut ani de zile într-un muzeu, instrumentul se degradează. Este primordial ca un instrument să fie cântat, este unul din factorii care-i dau valoare. Cu cât este mai mult cântat, cu atât este mai valoros“, a susţinut Carmen Chelaru, veche violonistă.

Valoarea unui instrument, cum este cazul viorilor Stradivarius sau Guarnieri, la care a cântat Enescu, este dată de lemnul din care vechii lutieri au „zămislit-o“, dar şi de ingredientele, rămase secrete, ale lacului de întreţinere. „Lemnul respectiv este tratat într-un anumit fel, cu lacuri secrete, de vechii lutieri italieni. Pentru cele două nu se cunosc nici reţetele lacurilor, nici ale copacilor respectivi. Aceştia dau un lemn diferit în funcţie de anul în care sunt tăiaţi, mai ploios, dar şi de modul în care cade lumina pe el. Deci, ţine, o dată, de atmosfera din perioada de creştere, de vârsta copacului, dar şi de etapele următoare, de tăiere, prelucrare, după care e pus lacul. De aceea instrumentele unor lutieri celebri nu se curăţă decât în condiţii cu totul excepţionale, se lasă lacul acesta, doar uşor se îndepărtează murdăria“, a concluzionat Carmen Chelaru.

▲ 90 de instrumentişti pe scena ieşeană

Orchestra filarmonică (din gr. orkaestra, care înseamnă „a dansa“) reprezintă un ansamblu instrumental numeros în care se regăsesc toate familiile instrumentelor musicale: cu coarde (vioară, violă, violoncel şi contrabas), de suflat din lemn (piculină, flaut, oboi, clarinet, bas clarinet, corn englez, fagot, contrafagot, saxofon), de suflat din alamă (trompetă, trombon, corn francez, tubă) şi de percuţie (tobă mică şi tobă mare, tamburine, talgere, triangle, timpan, xilofon, vibrafon, clopote, castaniete), la acestea adăugându-se harpa, orga şi pianul. Orchestra ieşeană numără aproximativ 90 de oameni cu tot cu pensionarii angajaţi şi colaboratorii permanenţi, însă, în funcţie de repertoriu, aceasta poate fi mai mare sau mai mică. „Dacă este un repertoriu din sec. al XIX-lea încoace atunci orchestra este mare, dacă repertoriul este din sec. al XVIII-lea şi chiar mai devreme, orchestra este mai mică. E o regulă generală, dar există un milion de excepţii“, a explicat secretarul muzical al Filarmonicii. Grupul de coarde este întotdeauna mai mare, iar restul descreşte în funcţie de loc. „La instrumentele de coarde, o orchestră de tip Mozart are la vioara întâi circa zece violonişti, opt la vioara a doua, şase la violă, patru la violoncel şi doi sau trei contrabaşi. Dacă e un Berlioz sau un compozitor de sec. al XIX-lea, pot să ajungă şi la 16, pentru vioara întâi.“