Constantin Dobre, lingurarul din Tarnița

Lemnul are viață, miros și istorie. De aceea este iubit. El știe să-ți spună povești, să-ți cânte sau să-ți asculte tăcut inima. O lingură din lemn de salcie îți poate șopti câte păsări s-au odihnit în copacul din care e făcută. Câte cântece a ascultat. Sau de câte ori a înflorit. În curtea unui lingurar miroase mai totdeauna a baltă verde, a izmă sălbatică, a tei și a povești. El face văzut „chipul” ascuns al poveștilor din lemn. Fără ele, viața ar fi mai săracă. Toate acestea le-am aflat în curtea lui Constantin Dobre, lingurarul din Tarnița-Baia de Aramă, județul Mehedinți.

 „Orice lucru din lumea asta care nu are o poveste este neterminat, este incomplet”, spunea un artizan lingurar cunoscut. Mehe­din­țeanul Constantin Dobre, din Tarnița-Baia de Aramă, nu este artizan. El este un rudar simplu, care trăiește de o viață cioplind salcia, teiul, fagul sau plopul. Dar dragostea lui pentru poveș­tile ascunse în lemn prinde chip nevăzut și se dăruiește aproapelui, deodată cu obiectul lucrat. Lingurile, tocătoarele, mesele, scaunele, copăile, paturile cioplite de el poartă în vâna lor viață. În curtea meșterului lingurar, cu stive de lemn, unelte și așchii, cu găini, rațe, un câine, rude și câțiva curcani guralivi, supraviețuiește o lume aparte, aproape dispărută. Un alt fel de timp, despre care omul nostru vorbește cu ușurință și bucurie. Pentru că și lemnul prelucrat de el îi ascultă inima şi o povesteşte.

Lemnul e viață

Constantin Dobre are 54 de ani și este unul dintre puținii meșteri lingurari care mai profesează în satul Tarnița. „Înainte am fost mult mai mulți. Am rămas eu să duc mai departe ce am primit de la moșii și strămoșii mei, de la tata, de la socrul meu. Partea proastă este că după mine nu mai vine nimeni”, ne spune omul, după care ne vorbește despre „materia” lui: salcia roșie, teiul și plopul, fagul. „La capace sau tocătoare de bucătărie, folosim lemn de fag sau de frasin, că este mai tare. Iar ca unelte, barda, tesla, cuțitul, scoaba și pila de calitate. Eu pot face din lemn orice. Văd cu ochii și fac cu mâinile, de la linguri și până la paturi! Acum îmi procur lemnul mai greu, de prin depozite. Înainte, bătrânii noștri mergeau în zăvoaiele unde creșteau copacii pe care urmau să-i prelucreze, cumpărau lemnul de la proprietar și rămâneau acolo lucrându-l pe loc până îl terminau. Din crengi, din ce mai găseau, își făceau un pic de covercă să aibă sub ce să se adăpostească. Stăteau acolo cu nevestele și cu copiii. Nu plecau nici iarna, nici vara. Uneori, rudarii ajungeau chiar și prin Deltă după lemn! Așa îmi povestea tatăl meu, Victor Dobre. Noi suntem opt frați, din care mai practicăm meseria doar trei. Unul dintre noi este cel mai bun. Și acela nu sunt eu! Pentru mine, lemnul reprezintă aproape totul. Dacă nu este lemn, nu este viață. Lucratul lemnului este modul nostru de a ne câștiga existența. Așa a fost dintotdeauna pentru comunitatea noastră, care astăzi, aici la Tarnița, mai numără puțin peste 50 de familii. Așa a vrut Dumnezeu. Fără El, nimic nu a mers, nu merge și nu va merge. Când spui Dumnezeu, spui totul și de toate. Eu am un singur băiat, înfiat, căsătorit în Franța, care are două fetițe, dar el se ocupă cu silvicultura. Soția mea, Lăpăduța Dobre, este bolnavă de diabet, dar mă ajută și ea cum poate. Când nu oi mai putea să mai lucru, atunci pe loc voi muri! Fiindcă acum, oricât aș fi de obosit, dacă fac o lingură, mă relaxez. Simt că trăiesc!”, ne spune omul împăcat cu viața sa, dar cu nostalgia unui timp trecut și el în povești.

Toate obiectele pe care le realizează îi sunt dragi și nu ar vrea să se despartă de nici unul. Dar trebuie să trăiască. La fel de dragi îi sunt și uneltele cu care dă viață lemnului. „Nu aș permite nimănui să le atingă”, ne mai spune meșterul, în timp ce mâinile modelează coada unei linguri, pe care incrustează simbolul stilizat al Coloanei Infinitului și crucea.

O bucurie personală

În miezul ascuțit al unei zile de vară, îi privim aplecarea spre bucata de lemn și încercăm să „prindem” și noi ceva din dialogul pe care îl poartă cu așchia de salcie roșie. Nu auzim nimic. Este de înțeles. Ceea ce își șoptesc este taină. Vorbe adânci și credință, căci este vorba despre Dumnezeu. Și atunci când spui Dumnezeu, spui totul și de toate...

Ne-a vorbit apoi despre Ispas (Înălțarea Domnului), o sărbătoare specială în comunitatea lui. „În această zi, tăiem un miel alb, de sex masculin, care simbolizează puritatea, și îl închinăm celui ce este bolnav din familie. Este sacrificat într-un loc curat, iar tot ce se aruncă de la el este îngropat. Apoi îl frigem, și ce rămâne seara neconsumat este îngropat. În trecut, se respecta cu sfințenie această tra­diție. În zilele noastre însă, dacă mai rămâne carne negătită, o punem într-un săcuț nou, curat, din pânză albă, pe care îl legăm la gură, și-l agățăm într-un pom. A doua zi, după ce ne sculăm, ne îmbrăcăm și ne spălăm, aprindem focul pe vatră și frigem carnea rămasă și o consumăm”, ne spune Constantin Dobre, spunându-ne cu regret că încă nu știe exact de unde se trage neamul rudarilor, care nu vorbesc „țigănește” și care se căsătoresc „numai între noi”. „Unii zic că ne-am trage din pecenegi, un popor migrator, alții spun că dintr-un misterios trib dacic, dar lucrul acesta numai Dumnezeu îl știe. Noi nu aveam case în trecut. Ne duceam, cum spuneam, pe zăvoaie și acolo rămâneam, cu copii cu tot, până ce terminam de cioplit.”

Meșterul nostru are însă și bucurii. „În ultima vreme, am observat o deschidere spre obiectele pe care le facem noi, lingurarii. Încet-încet, lumea se întoarce la vechile obiceiuri și lucrurile noastre sunt mai bine prețuite. Multe din ele căpătă chiar utilități decorative. Așa că le valorificăm prin târguri și prin piețe. Datorită lui Marcel Tănasie, olarul din Noapteșa, am ajuns și eu să fiu invitat pe la muzee, prin tabere de copii, prin sate de vacanță, unde le arăt vizitatorilor și copiilor cum lucrez eu lemnul. Am primit și diplome, și premii, datorită dânsului, și am început să fiu cunoscut de lume. Așa vrea poate Dumnezeu!”, ne spune omul.

La plecare, îl fotografiem cu obiectele lui, cu soția, cu rudele, iar el ne dăruiește câte o lingură de lemn. Apoi ne arată o rădăcină de salcâm, din care trebuie să facă un mâner de coasă pentru cineva din sat. „Cine o vede, spune ce-mi trebuie, că nu folosește la nimic. Iar eu îi zic: Eu, lingurarul Constantin Dobre, îi voi da viață acestei rădăcini!” Și nu putem să nu-l credem, pentru că lemnul și omul sunt vii, își vorbesc în taină, își ascultă inimile, și povestesc.