I se spune laboratorul de pictură. Îl găseşti în fiecare şcoală. Ascunde de ochiul profan şi neavizat, precum cufărul, o comoară: multitudinea de bogăţii artistice. O asemenea comoară am găsit şi la Şcoala nr. 163 din Capitală. Domnul Vladimir Baciu, profesorul datorită căruia a luat naştere acest loc destinat artei, este unul dintre pictorii cărora le place să împărtăşească din darul primit de la Dumnezeu. Majoritatea lucrărilor realizate de domnul Baciu sunt icoane. De la el au deprins şi copiii, cărora le place mai mult să dea contur scenelor religioase. A început să expună cu copiii din 2000, mai întâi în şcoală, apoi la Muzeul Ţăranului Român, la Casa Franceză şi Institutul Francez din Bucureşti, la Institutul Cultural şi Casa de Cultură de la Buşteni, dar şi în cadrul târgurilor organizate de muzeele Ţăranului Român şi al Satului, din Capitală. Au participat, de asemenea, şi la expoziţiile organizate de Patriarhia Română, „Icoana din sufletul copilului“, unde au obţinut mai multe premii.
Pereţii sunt acoperiţi cu picturi, schiţe, desene, tablouri, planşe, icoane, izvoade şi ferestre scoase din gunoi, pe al căror geam şi-au experimentat copiii geniul artistic. Câteva şevalete cu lucrări începute dar încă neterminate, şipci de toate dimensiunile, chiar şi o scară, alături de o sumedenie de vase mici şi mijlocii pe care au rămas urme de vopsea uscată. Pe o masă mai retrasă, printre mănunchiuri cu pensule de toate categoriile, acuarele şi vopsele, găseşti cutii de detergent sau sticle din plastic tăiate la gură, care nu mai conţin suc sau iaurt, ci apă mai mult multicoloră decât murdară. Nu lipsesc nici ciocanul, patentul şi cuiele. Şi, ca diversitatea să fie desăvârşită, în mijlocul mesei tronează o cărţulie cu rugăciuni, având icoana Mântuitorului Iisus Hristos pe ea. Toate aceste detalii formează un întreg care, dacă este destrămat de cineva care ar dori să aranjeze „dezordinea“, cu bună credinţă de altfel, săvârşeşte un act de cruzime împotriva culturii. Acest peisaj face parte din fiinţa artiştilor, este mediul din care se inspiră şi din care dau publicului creaţiile lor unice.
Copiii sunt învăţaţi să lucreze atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi
Un asemenea laborator de pictură am găsit şi la Şcoala nr. 163 din Capitală. Domnul Vladimir Baciu, profesorul datorită căruia a luat naştere acest loc destinat artei, este unul dintre pictorii căruia îi place să împărtăşească din darul primit de la Dumnezeu. De când este profesor au trecut mulţi elevi prin faţa şevaletului său, câţiva dintre ei au câştigat premii, iar cei care au îndrăgit pictura au intrat la şcoli de artă. Lucrează cu copiii şi în afara orelor, în cercuri de pictură. Copiii sunt din toate clasele, de la a I-a până la a VIII-a. „Îmi formez copiii de mici, pentru că, lucrând doar cu cei mari, rămân cu goluri. De aceea îi iau de mici, iar când ajung în clasele mari deja au anumite cunoştinţe şi le este mai uşor“, ne destăinuie el din tainele reuşitei. Copiii nu-i plătesc nimic, cursul îl face din pasiune. Se autofinanţează, dacă reuşesc să vândă picturile, cumpără din bani culorile şi cele necesare. Astfel, tinerele talente sunt învăţate să lucreze atât pentru expoziţii, cât şi pentru ei, pentru părinţi sau rude. Profesorul lucrează cot la cot cu ei, şi pentru că fac ceea ce-şi doresc, copiii nu se mai dau plecaţi acasă. „Atunci când pictez alături de ei, copiii îmi urmăresc modul de lucru şi aşa dobândesc deprinderi pentru elaborarea lucrărilor lor“, mai spune domnul profesor care, în demersul său, este sprijinit de conducerea şcolii, ce i-a repartizat acest spaţiu destinat numai disciplinei Artă plastică. Dar şi colegii îl ajută, îndrumându-i pe elevi către artă.
„Simt că sunt ajutat să duc la sfârşit o icoană“
Majoritatea lucrărilor realizate de domnul Baciu sunt icoane. De la el au deprins şi copiii, cărora le place mai mult să dea contur scenelor religioase. De fiecare dată când vrea să lucreze o icoană, merge înainte la Biserică sau, dacă nu e posibil, face o rugăciune. Aşa i-a învăţat şi pe copii. „Simt că sunt ajutat să duc la sfârşit o icoană. Sunt multe icoane pe care le-am început şi, probabil, n-a fost ceva bun în mine şi n-am reuşit să le termin. Au rămas aşa... Dar, când mă gândesc mai mult la Dumnezeu, simt că vine un ajutor în plus“, ni se destăinuie preofesorul de artă plastică, recunoscând că darul acesta nu a venit de la sine, ci i l-a dat Cineva, şi către El îşi îndreaptă gândurile când lucrează.
Au participat şi la „Icoana din sufletul copilului“
A început să expună cu copiii din 2000. Până atunci, nefiind mulţumit de lucrări, le-a expus doar prin şcoală. Dar au fost solicitaţi de Muzeul Ţăranului Român şi, în 2002, au avut o expoziţie mare cu peste 150 de icoane. Au pictat cu toată şcoala, i-a canalizat pe toţi pentru proiectul acesta, care a fost cu vânzare. Copiii au reuşit să îşi vândă multe icoane, au rămas doar câteva. Unii au primit chiar şi comenzi, expoziţia durând patru zile; le-au lucrat repede. A fost un succes pentru fragezii artişti.
Apoi, au început să fie mai selectivi şi mai pretenţioşi cu lucrările lor, perfecţionându-şi stilul, au găsind mai multe izvoade, adică reproducerile după care se inspirau. „Ne-am diversificat şi am trecut şi la icoana pe sticlă, care este foarte pretenţioasă şi necesită mai multă atenţie decât la cea pe lemn. La icoana pe lemn se poate reveni, dar la sticlă nu. Ai pus o culoare, aceea rămâne. Dacă începi să o corectezi, apar diferenţe între planuri“, a mai spus domnul Vladimir, care a expus lucrările copiilor şi la Casa Franceză şi Institutul Francez din Bucureşti, la Institutul Cultural şi Casa de Cultură de la Buşteni, dar şi în cadrul târgurilor organizate de muzeele Ţăranului Român şi al Satului din Capitală. Au participat, de asemenea, şi la expoziţiile organizate de Patriarhia Română, „Icoana din sufletul copilului“, unde au obţinut un premiu I într-un an, o menţiune în al doilea an, iar anul trecut au primit premiul al III-lea.
„Mergeam la biserică şi desenam schiţe după anumite icoane“
Şi pentru pictorul Vladimir Baciu a fost la fel de greu la început, ca şi pentru copii. Era mai timid, nu ştia prea multe despre icoane. Trăind într-o perioadă comunistă, nu avea acces la informaţii şi tot ce a învăţat a fost de la meşteri, de la unii artişti răzvrătiţi care nu ţineau cont de regim şi pictau. S-a născut în Cluj, în 1952, a urmat Liceul de Arte plastice şi Facult-atea de Artă tot din Cluj. Datorită repartiţiei care se făcea atunci, prin anii â70 a ajuns să predea într-un sat, Lipova, de lângă Vaslui. A stat trei ani acolo. Recunoaşte că aici a reuşit să se adune şi să-şi facă o evaluare. Apoi s-a reîntors la Cluj, de unde, după alţi trei ani, a venit în Bucureşti. „Primele mele icoane le păstrez şi acum. Sunt mult mai naive decât cele pe care le fac acum copiii. Le concepeam eu, nu aveam izvoade. Mergeam la biserică şi desenam schiţe după anumite icoane. Toată lumea se uita ciudat la mine şi nu ştiam de ce“, recunoaşte pictorul care, după Revoluţie, a întâlnit oameni care lucrau pictură murală în biserici şi a învăţat de la ei diferite tehnici.
La Buşteni are un atelier în care face lucrările mari, deoarece are un spaţiu mai larg. Acolo reuşeşte să facă şi icoanele mai elaborate. Tot acolo îşi depozitează ramele, blaturile din lemn şi toate cele necesare. Lucrează pe pânză, carton, lemn şi sticlă. „Folosesc multă pastă şi dau formă cu pensula şi cuţitul de paletă (are forma unui şpaclu)“, ne-a mai spus profesorul.
▲
„Copiii lucrează cu suflet şi cu mare inventivitate“
„Pentru mine, actul de creaţie are câteva etape. Incubarea, adunarea de informaţii, stagnarea şi filtrarea lor. Iluminarea este acel clic care îţi dă o orientare a ceea ce vrei să faci. Urmează imediat elaborarea şi finalizarea actului creativ, a lucrării. Ultima fază este analiza lucrării prin critică şi autocritică.
Îmi dau un imbold şi copiii, de multe ori găsesc la ei câte o idee pe care eu o folosesc mai departe. Chiar şi câteva linii îmi sugerează ceva. Ei fac totul fără o analiză rece, fără un discernământ, dar lucrează cu suflet şi cu mare inventivitate. Atunci mă simt mereu într-un joc al fantasticului şi al imaginaţiei. Copiii sunt o sursă inepuizabilă de inspiraţie.“
