Copilărie într-un sat de munte

Copiii uitaţi de civilizaţie, din cătunele munţilor umbroşi, învaţă zi de zi, chiar şi în vacanţe, lecţiile aspre ale şcolii vieţii. Chiar dacă sunt prea mici să mânuiască coasa, grebla sau furca, nu se dau în lături de la a-şi ajuta părinţii la treburile gospodăreşti. Curajul şi hărnicia devin evidente când, la doar şapte ani, merg în pădure, după lemne, mulg oile cot la cot cu ciobanii bătrâni şi, pe deasupra, mai sunt şi premiaţii clasei, la sfârşit de an şcolar.

La şcoala adevărată. Bucuriile copilăriei sunt nenumărate. Copiii munţilor o ştiu cel mai bine şi preţuiesc fiecare moment liber, când pot zburda în voie şi pot face tot ce le pofteşte inima. Nici când merg la păscut cu vacile nu renunţă la jocuri. Fiecare clipă petrecută departe de grijile şi responsabilităţile familiei este bine drămăluită şi, parcă, în vacanţa mare, au parte de mult mai multe momente de acest fel.

Chiar dacă lumea satului e un loc în care tradiţiile, obiceiurile şi valorile strămoşeşti se păstrează mai bine decât la oraş, astăzi este tot mai greu să găseşti, chiar şi la sat, oameni adevăraţi, cumpătaţi, drepţi. Şi dacă printre oamenii adulţi, fie ei de la oraş sau de la ţară, detectăm tot mai greu modele, printre cei mărunţei, care sunt oglinda celor dintâi, nici nu încape vorbă să îi găsim foarte uşor; chiar şi în ţinuturile Bucovinei, de unde îşi trage firele povestea de faţă şi unde se spune că oamenii nu se lasă atât de uşor momiţi de mode ritmurile noi impuse de modernitate.

Curios pentru unii, un fapt cu totul banal pentru alţii, este acela că încă mai există, i-am găsit, copii-model, care fac cinste părinţilor, oriunde ar fi. Nu aparţin vreunei familii sus-puse şi nici nu duc o viaţă foarte confortabilă. Sunt copii simpli, anonimi, care se disting printr-o forţă interioară deosebită, un spirit agil şi multă inteligenţă, înţelepciune, pe care unii n-ar acumula-o nici în două vieţi trăite cap-coadă.

Copilul-fierar

Niculae are opt ani şi se poate lăuda că ştie deja o meserie. Fierăria. Tatăl său, Gheorghe Bujor, este singurul fierar din Ciumârna, un sat ascuns prin pădurile Sucevei. La fel ca şi fiul, tatăl a deprins meşteşugul fierăriei de mic copil. Din generaţie în generaţie, fără excepţie, aşa s-a transmis meseria în familia Bujorilor. „Trebuie să fii om vânjos, şi dacă fizicul nu te ajută, trebuie să ai vână, să ai drag de animale, nu să fii un molâu care se gândeşte doar la cum să câştige mai repede şi mai uşor banul…“, aşa consideră Gheorghe Bujor.

Fiul îl priveşte în soarele dimineţii, cu cozorocul şepcii tras pe ochi. E opt dimineaţa şi băiatul e încă adormit. Alungă somnul cu o mână de apă aruncată pe faţă din găleata de adăpat a vacilor. Are de înroşit fier în foc şi de aţâţat spuza din atelier. Nu e timp de stat.

Niculae e cel mai mic dintre fraţii Bujor. Este şi singurul care a rămas acasă. Ceilalţi cinci feciori şi-au găsit fiecare, în dreptul lui, rostul în lumea largă, departe de casa părintească. Doi dintre ei au ajuns domni respectaţi la oraş, cu maşini şi afaceri proprii, alţii sunt plecaţi în străinătate. O duc cu toţii bine. Vin pe-acasă doar de sărbători.

Băiatul nici nu se gândeşte că ar putea trăi vreodată altundeva decât în satul în care s-a născut. „Am fost plecat o singură dată în excursie cu clasa. Trei zile. Mi-era dor şi de pietrele de pe drum. Toată ziua mă gândeam la cal, la vacile din grajd, la Pichi, câinele meu. Ştiam că tata are treabă şi stăteam cu grijă că poate sunt însetate sau înfometate“, spune mezinul familiei Bujor.

De când cu excursia la Cetatea Sucevei şi în împrejurimi, băiatul nu a mai plecat vreodată de acasă. Nu e curios să afle ce se întâmplă în lumea cea mare. Vede el prea bine la televizor, seara, după ce termină de muls vacile, câte grozăvii se întâmplă. N-are el ce căuta la oraş. „Tătuca o să-mi dea mie fierăria, şi casa, şi animalele. Am o bucată de pădure, fân la vite, vreo trei livezi. Mai mult nu-mi trebuie. Sănătate să am“, este de părere copilul, maturizat înainte de vreme. Niculae e recunoscut în sat pentru hărnicia lui şi pentru responsabilitatea cu care îşi asumă treburile ce i se încredinţează, de multe ori peste puterile lui. „Amuâ m-am învăţat să merg singur după cepuri în pădure. Merg cu caluâ şi cu Pichi, şi nu mă tem că mă păzeşte îngerul. Şi chiui şi fluier prin pădure până ajung acasă, ca să treacă urâtul“, mai spune puiul de om.

E fericit alături de familia lui, fără de care nu ar concepe viaţa. Îşi iubeşte părinţii şi îi ajută după puteri. Nu este pasionat de jocurile pe calculator, şi se uită din când în când la televizor, când nu are treabă. Îi plac filmele cu haiduci, cu eroi, prea puţin cele cu lupte. E un copil ca oricare altul, doar că pentru el tăvălugul vieţii a venit atât de repede, încât i-a nivelat şi visuri, şi speranţe, şi şanse. Nimic din toate acestea nu contează, atâta timp cât Niculae este fericit. O susţine el însuşi. Se vede şi în luminile albastre care îi joacă sub sprâncene. Nu vrea să împartă cu nimeni sentimentul pe care îl are, viaţa sa, de aceea nu acceptă bliţul aparatului de fotografiat.

Cei mici, ajutoare de nădejde pentru cei mari

Câţi dintre năzdrăvanii de azi mai ies în faţa blocului cu pături din care „înalţă“ corturi, cazemate, tabere de război printre crengile copacilor? Fetiţele mai poartă fundiţe mari, din tul, cu inocenţa îngeraşilor care îşi deschid aripile când le veghează somnul? Mai au ele grijă de păpuşile bolnave cu tot atâta dăruire precum o făceau mamele lor la vârsta copilăriei? În câţi dintre copiii de astăzi mai sălăşluieşte Nică cel poznaş? Oare nu-l mai vedem pe Nică, pentru că suferă de dorul părinţilor plecaţi în străinătate?

Dacă o să privim mai atent în jur, vom vedea că micuţii de astăzi sunt mai trişti decât cei din generaţiile trecute. Au uitat de şotron, de jocul de-a v-aţi ascunselea, iar de lapte gros nici pomeneală să fi auzit. Preferă jocurile pe calculator şi cumpărăturile în mall-uri. Nu mai ştiu că au o copilărie de trăit, şi doresc cu orice preţ să ajungă mari.

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu surorile Adriana şi Loredana Gheţău, două fetiţe de 9 şi 11 ani, care încă se joacă cu jucării şi îşi pun păpuşile la uscat pe aţa de rufe a mamei.

Loredana e premianta familiei, îi place să citească şi îşi doreşte să devină profesoară. Are un adevărat cult pentru rochiţele colorate şi bentiţele de păr. În rest, râde cu poftă şi nu vrea cu nici un preţ să se termine vacanţa cea mare. Adriana e mai copilăroasă, deşi mai mare, foarte energică şi nu ratează nici o ocazie să încalţe pantofii cu toc ai mamei, ori de câte ori aceasta pleacă de acasă. Surorile îşi ajută părinţii la treburile din gospodărie încă de când erau două mogâldeţe. „Mergem la fân, avem fiecare greblă pe măsură. Ştim să facem de toate: să dăm mâncare la animalele din curte sau să strângem cartofii de pe ogor, toamna. În casă avem fiecare treaba ei,“ spune Loredana, veselă ca un fluture gâdilat de lumina soarelui.

Cât e ziua de mare, fetele nu stau locului o clipă. Îşi găsesc de treabă cât e ziua de lungă şi nu se plâng niciodată când treburile se îndesesc ori sunt peste puterile lor. Nu se plâng niciodată şi nici nu cer nimic la schimb. Aşa au fost educate de când au făcut ochi şi mai ştiu, fără să fi le spus cineva, că dragostea şi grija părintească trebuie răsplătite cu recunoştinţă şi respect. E o lege nescrisă a locului pe care o cunosc cu toţii, cei mari, dar şi cei mai mici. Dacă ziua îşi găsesc de treabă pe lângă casă, spre seară, fetele ies la joacă, împreună cu ceilalţi copii. Vuie prundurile de glasurile lor. E o minunăţie să stai să-i priveşti cum ştiu să preţuiască fiecare clipă, cum râd, cum se hârjonesc de parcă ar împărăţi lumea. Poate nu au de fiecare dată o minge pe care să o paseze de la unul la altul şi nici calculatoare performante, dar ei sunt fericiţi în lumea lor, pe care nu ar da-o la schimb cu nimic din lume. De altfel, arta improvizaţiei nu le este străină, şi cu foarte multă imaginaţie reuşesc să se distreze de minune.

„Eu n-am întâlnit niciodată strigoi, dar am auzit de la alţii“

Când timpul le permite, Adriana şi Loredana merg în munţi, la cules de fructe de pădure sau ciuperci. Nu se avântă de unele singure, sunt însoţite şi de alţi copii, aleşi în funcţie de prietenii şi simpatii. Pot părea destul de periculoase astfel de drumeţii, însă copiii sunt familiarizaţi cu urcuşurile şi coborâşurile pantelor muntoase, exact ca în viaţă. Nu pleacă la drum fără să-şi burduşească rucsacurile cu merinde şi apă, fără bâte în mâini şi usturoi în buzunare. „Ne luăm usturoi cu noi, pentru că nu se ştie când ne putem întâlni cu vreun strigoi. O cruce şi usturoi curăţat ne scapă de ei. Eu n-am întâlnit niciodată, dar am auzit de la alţii“, spune pe ton serios, că aproape îţi vine să-l crezi, un roşcovan de băiat.

Vara e anotimpul mult aşteptat de cei mici, mai ales că se pot răcori în voie în vâltoarea apelor curate de munte, la scăldătoare. Aici pierd ei noţiunea timpului, se lasă furaţi de giumbuşlucuri şi uită să mai vină acasă.

Bucuriile copilăriei sunt nenumărate. Copiii munţilor o ştiu cel mai bine şi preţuiesc fiecare moment liber, când pot zburda în voie şi pot face tot ce le pofteşte inima. Nici când merg la păscut cu vacile nu renunţă la jocuri.

Fiecare clipă petrecută departe de grijile şi responsabilităţile familiei este bine drămăluită şi parcă în vacanţa mare au parte de mult mai multe momente de acest fel. Odată cu începerea şcolii, timpul liber devine tot mai scurt. Pentru cei care sunt nevoiţi să coboare din munţi, ca să ajungă în sat, mersul la şcoală este un adevărat test de curaj şi rezistenţă fizică. Iarna se trezesc cu noaptea în cap şi, pe lângă faptul că pot fi ţinte pentru animalele sălbatice şi flămânde ale pădurii, copiii trebuie să străbată kilometri întregi pe jos, prin nămeţi. Cu mici excepţii: „Când avem noroc şi ne ia vreun nene care merge încolo, spre Câmpulung Moldovenesc, ajungem mai repede la şcoală şi nu mai trebuie să stăm jumătate de oră lângă sobă să ne dezgheţăm. Mulţumim frumos şoferului şi îi zicem drum bun şi nu ne ia nici un ban“, mai spune Maria, o fetiţă frumoasă ca un răsărit de soare.

Pentru unii copii, şcoala este alternativă pentru o viaţă mai bună, materializarea visurilor legate de viitor. Ei sunt premianţii. Cei încoronaţi cu flori de margarete la tâmple, la sfârşit de an şcolar.