Cotumba, mănăstirea din braţele Cerului

De aproape trei veacuri şi jumătate, într-o poiană pitită la picioarele Muntelui Cotumba şade cel mai mic schit pomenit în întreaga Moldovă. Un loc croit cu veacuri în urmă de şapte pustnici care s-au aşezat în acest îndepărtat ţinut băcăuan, ca să-şi ostoiască dorul de Dumnezeu.

Dinspre Agăş în sus, către Cotumba, drumul stricat şi îngust coteşte primejdios, când te aştepţi mai puţin. Asemeni unei călăuze, un pârâu însoţeşte calea, muşcându-şi, pe furiş, propriile maluri. De-o parte şi de alta casele-s aşa de apropiate, încât ai crede că gospodarii îşi dau mâna peste gard când se salută dimineaţa. Curajos, drumul se tot strecoară. Grăbit să lase în urmă sate şi suflete, ca să ajungă unde ştie că-i e capătul. La o răspântie mică, prăfuită, un indicator anunţă ultimul kilometru până la destinaţie. Ultimul şi cel mai frumos. Căci de acum, împăunat şi bucuros, drumul ar vrea să stea de vorbă cu drumeţul. Să-i arate culmile rotunjite ale versanţilor dimprejur, cosiţele pieptănate ale pajiştilor agăţate de spinările lor, să-i spună cum, într-o bună zi, acum cine ştie când, munţii şi-au umflat pieptul şi-au slobozit din plămâni un aburaş verde, ce-a luat chipul pădurilor odrăslite peste tot. Apoi, pe nesimţite, să-l oprească pe drumeţ în poarta raiului de la Cotumba.

Cum va fi arătat locul când primii schimnici şi-au croit drum prin acest codru veşnic? Poate doar oleacă mai sălbatic, mai neatins de picior omenesc. Dar cu acelaşi uluitor desen geografic, cu acelaşi duh de cuminţenie şi de pace. Ca un leagăn diafan, agăţat de grinda Cerului.

Povestea locului

Viaţa pustnicească de aici a început, aşa cum arată înscrisurile vechi, la 1524, când la umbra Muntelui Cotumba, de la care mănăstirea de azi a şi împrumutat numele, pe un platouaş înconjurat de brazi seculari, s-a ridicat o bisericuţă de lemn. Acela a fost şi primul schit, slujind ca loc de închinare schimnicilor care l-au ctitorit. „Primul aşezământ a fost un schit de şapte pustnici. Sus, pe vârful de munte din spatele bisericii, erau vreo şapte peşteri. Se spune că în timpul săptămânii schimnicii se nevoiau în acele peşteri. Coborau la biserică numai o dată pe săptămână, duminica, să participe la Sfânta Liturghie, se împărtăşeau şi plecau din nou. Apoi, după cum se ştie din istorie, aici niciodată, în decursul timpului, n-au fost mai mult de şapte călugări sau maici“, povesteşte părintele Teodor Oprea, duhovnicul de la Cotumba.

Pe la 1600, tătarii au călcat Valea Trotuşului, spulberând şi pârjolind totul în cale. Bisericuţa Schitului Cotumba a ars din temelii, chiar în timpul slujbei, când călugării se aflau înăuntru. Locul, sfinţit cu sânge mucenicesc, a rămas pustiit până la 1763, când, „la îndemnul vel-paharnicului Grigorie Crupenschi, în zilele prealuminatului domn Grigore-Voievod“, s-a ridicat pe ruina vechiului schit de lemn bisericuţa de zid cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh“, ce stă în picioare şi astăzi. Dârză, dreaptă, cuminte, asemeni unei făclii nestinse. Grigorie Crupenschi s-a îngrijit să fie adus, tocmai de la schitul de pe Lapoş, de lângă Dărmăneşti, un călugăr vestit, Pahomie, cel care a pus bună rânduială vieţii monahale de la Cotumba, fiind şi primul stareţ consemnat în istoria locului.

Până la 1916, nimic n-a tulburat nici tihna, nici rugăciunile schimnicilor. Primul Război Mondial a lăsat, însă, urme pe trupul bisericuţei. „Distrusă în războiul de la 1916, a fost restaurată de Comisiunea Monumentelor Istorice, cu ajutorul poporului şi cu sprijinul domnului general Rossetti“, stă consemnat în istoricul găsit în piciorul Sfintei Mese din Altar.

Bisericuţa a fost schit de călugări până după Primul Război Mondial. Apoi, într-un anuar din 1936 apare informaţia că deja schitul se transformase în mănăstire de maici. Aşa a rămas până în 1961, când, în urma odiosului decret dat de autorităţile comuniste, mănăstirea a fost închisă.

A rămas pustiită până prin 1970. Timp de 10 ani a fost biserică de parohie, slujind comunităţii satului Cotumba. „Pe toată Valea Trotuşului, de la Comăneşti încoace, cale de 25 de kilometri, nu existau, pe-atunci, decât două biserici. Oamenii aduceau mortul până aici cu căruţa cu boi. Făceau câte 3-4 zile pe drum“, explică părintele Teodor.

Mănăstirea primeşte viaţă nouă

După ce în satul Cotumba s-a construit biserică, locaşul mănăstirii a rămas din nou pustiu. „Până în 1994“, reia părintele Teodor firul poveştii, „când vrednicul de pomenire Eftimie, Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului, a decis să redeschidă această vatră monahală. Eforturile au dat roade abia în 1995. Atunci au venit aici stareţa Mihaela Sandu, părintele duhovnic al mănăstirii, Gheorghe Mardare, şi alte câteva măicuţe. Părintele a slujit aici până în 2003, când a trecut la cele veşnice“.

Cu dăruire şi bucurie, au redeschis biserica şi-au reînsufleţit locul. Azi, după 20 de ani de la venirea lor, mănăstirea şi-a sporit frumuseţea. Muncă neîntreruptă, dragoste pentru suflet şi preţuire pentru înaintaşi - acestea au fost ingredientele reţetei căreia cele şapte măicuţe, alături de maica stareţă Mihaela, au ştiut a-i da chip minunat, pentru ca la Cotumba, în inima Munţilor Ciucului, să ne întâmpine azi una dintre cele mai gingaşe şi frumoase mănăstiri de pe toată întinderea Moldovei.

Maica Mihaela Sandu a venit aici de la Mănăstirea Brâncoveni, din Olt. Moldoveancă, de baştină din Ţibăneşti - Iaşi, a simţit că Dumnezeu a adus-o într-un loc pe potriva sufletului său. „Era în 9 martie, când am venit aici. Doamne, ce frumuseţe! Îl vedeam pe Dumnezeu prin munţii ăştia, parcă stătea pe tronul de judecată. Aşa împădurit era tot… Aici era doar bisericuţa. Pe urmă am început a construi corpurile de chilii, am pus piatra de temelie a bisericii noi. A fost greu, am muncit mult, este greu în continuare, dar, pe măsură ce trece timpul, pe măsură ce progresezi, parcă ai şi mulţumire sufletească că faci ceva din dragoste pentru Dumnezeu“, mărturiseşte acum.

Părintele Teodor a ajuns la Cotumba în 1998, de prin părţile dunărene. Muntele l-a primit ca pe un vechi prieten, ce după multă vreme s-a întors acasă. „E atâta frumuseţe aicea, că nici nu ştii cum să-i mai mulţumeşti lui Dumnezeu. Munţii noştri nu-s aspri şi ascuţiţi. Vedeţi, vârfurile sunt domoale, îndulcite, îţi poţi odihni ochii uitându-te la orizont“, spune privind în depărtări, peste culmile ce i-s aşa de dragi.

Biserica-mamă, cel mai mic locaş din Moldova

Ne îndreptăm spre platoul pe care biserica ridicată la 1763 stă de veghe, sub vălul azuriu al cerului. Mică, în strai de var alb, cu pălăria de draniţă a acoperişului aşezată în cea mai bună rânduială, seamănă cu o căsuţă a bunicilor. Numai turnul de deasupra pridvoraşului îţi aminteşte că te afli în faţa unui locaş, uluitor, ce-i drept, prin dimensiuni. După toate socotelile, cel mai mic din Moldova. 10 metri lungime şi 2 metri şi-un pic lăţime, numai atâta spaţiu le-a fost de-ajuns călugărilor de demult ca să-şi înalţe bisericuţa. În pridvor, doar doi oameni încap, în pronaos aşijderea. Naosul seamănă cu o cutiuţă a timpului. Catapeteasma, mică, e o splendoare şi ca pictură, şi ca ornamentică, trădând harul şi dibăcia celor care vor fi lucrat-o. „Catapeteasma aceasta nu este cea care a aparţinut bisericii, de la 1763. Însă e şi aceasta foarte veche, cu o pictură foarte valoroasă. Noi am restaurat-o integral“, explică, cu bucurie, părintele Teodor Oprea.

Altarul are şi el o particularitate, fiind, din acest punct de vedere, unic în Moldova: Sfânta Masă este introdusă într-o firidă din perete.

Altfel, interiorul, pe de-a-ntregul, e o miniatură, mărturisind smerenia înaintaşilor, dar şi râvna şi dragostea obştii de azi a mănăstirii, care a restaurat bisericuţa în cele mai mici detalii, redându-i chip luminos şi curat, înzdrăvenindu-i cămăşuiala groasă a zidurilor şi primenind-o cu bun gust şi cu infinită delicateţe. Înveşmântată în buna purtare de grijă a maicilor, biserica-mamă, cum îi spune părintele Teodor, primeşte întreaga obşte în braţele sale, la ceas de rugăciune, căci şi acum tot aici se ţin slujbele, după rânduială. „Când s-a redeschis mănăstirea, interiorul era văruit în alb, aşa cum e şi acum la exterior. Pictura e mai nouă, dar o vom repicta, în stil neobizantin, ca să se potrivească duhului ei. Noi ne străduim s-o păstrăm cum se cuvine. E comoara noastră“, spune părintele.

Biserica nouă, sub ocrotirea Sfintei Treimi

„A fost multă muncă. Terasa asta toată s-a săpat la mână, pământul l-am cărat cu roabele“, îşi aminteşte părintele Teodor, în timp ce coborâm treptele spre biserica nouă. Jos, la baza platoului pe care stă vechea bisericuţă, s-a pus, în 1996, piatra de temelie a noii biserici a mănăstirii. Iar din 2000 a început ridicarea ei. Încetul cu încetul, cu eforturi mari, dar cu încrederea că Dumnezeu îi va ajuta să izbutească, au dus lucrările la bun sfârşit. Astăzi, la capătul a 15 ani de muncă a obştii, într-un ales sobor de monahi şi de preoţi de la parohiile din jur, Înaltpreasfinţitul Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, va săvârşi slujba de sfinţire a bisericii noi, aşezată sub ocrotirea Sfintei Treimi. Iar raiul de la Cotumba, întregit cu trup de zid nou şi binecuvântat de rugile celor care acum se află acolo, va putea oferi în veacurile viitorimii liniştea trebuitoare sufletelor care o vor căuta.

Cum puteţi ajunge la Cotumba