Crăciunul din orfelinat l-a făcut să prețuiască familia și ajutorarea celor suferinzi

Pedagogia și iconomia divină sunt căi spre desăvârșire, care însumează necazuri și suferințe, dar și daruri și binecuvântări, toate arătând iubirea lui Dumnezeu. Cel care pătimește primește mângâiere și boală, durere și alinare, suferință, multe încercări, dar și tratament și vindecare. Prin voință proprie omul poate răspunde încercărilor biruindu-le, reintrând în comuniune cu Creatorul. Marius Keller, un tânăr din București, a înțeles că prin suferință și vindecare duhovnicească, fiecare „moarte” pe care a străbătut-o a însemnat viață și naștere din nou, un Crăciun permanent.

Pe Marius Keller l-am cunoscut recent. Aflasem mai demult doar câteva lucruri despre el. Încercam să mi-l ima­ginez prunc în orfelinatul în care și-a trăit o bună parte din viață, apoi matur, așezat la casa lui, cum este acum. Mă tot gândeam ce să-l întreb acum, ca să descopăr acel „ceva” neprețuit care i-a luminat existența, transformându-l dintr-un băiețaș al nimănui într-un „hristofor” dăruit ne­condiționat semenilor, cum este astăzi. Mă obseda însă chipul ­trist, însingurat, al unui copil abandonat într-un cămin social, cu nasul lipit de geamul înghețat, care privea golit de speranțe în noapte, în timp ce afară ningea și răzbăteau colinde de Crăciun, imagine prezentată excesiv de televiziuni în pragul marii sărbători. Și nu puteam să nu-l asociez cu cel al lui Marius. De aceea l-am sunat și am stabilit să ne întâlnim, să discutăm. Aveam să descopăr însă un tânăr cu inima cât cerul care, prin suferință, a dobândit trăirea harică a Crăciunului în fiecare zi, în timp ce mulți dintre noi înghesuim transcendentul sărbătorii în spatele unui orizont de cârnați și pălincă.

 O lecție a binelui

Marius Keller este preșe­dintele Asociației pentru copii și bătrâni „Sfântul Hristofor” din București. Dar și profesor, fiindcă predă disciplina religie la clasele I-VIII ale unei școli gimnaziale din sectorul 1 al Capitalei. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, a terminat și masterul, iar în prezent s-a înscris la cursurile de doctorat la specialitatea „Teologie morală”. Are 30 de ani, este căsătorit și are un băiețel. S-a născut la Râmnicu Vâlcea, statul fiind pentru el și mamă și tată. Dar chiar dacă nu a avut parte de un cămin cald, fie și numai de sărbători, totuși a beneficiat de căldură, la propriu, de masă, educație, adică de tot ceea ce îi trebuie unui copil ca să crească. Nu mai are frați. „Mama și tata s-au cunoscut într-un context nu tocmai favorabil întemeierii unei familii, în care am apărut și eu. Dumnezeu însă nu a lăsat lucrurile la voia întâmplării, ci le-a lucrat pe toate după pronie. Eu sunt convins că Creatorul a vrut să se întâmple ce s-a întâmplat cu mine ca, printr-o lucrare pedagogică, să învățăm eu și părinții mei lecția binelui. Asta am descoperit-o treptat, de-a lungul vieții. Mama nu dispunea de condiții materiale sau financiare pentru a mă crește. Și, atunci, cred că a luat cea mai înțeleaptă hotărâre, aceea de a mă încre­dința statului, pentru că știa că astfel pot fi sprijinit mult mai bine decât ar fi putut să o facă dânsa. Ea m-a căutat în repetate rânduri când eram mai mic. Apoi am căutat-o eu, mai târziu. Mulți îmi spuneau că este moartă. Dar am găsit-o și este bine. Cu tata m-am întâlnit după aceea. Acum țin legătura cu amândoi”, ne mărturisește Marius, care a rămas într-un centru de plasament din Râmnicu Vâlcea din pruncie până la vârsta de 26 de ani, cu perioade mai lungi sau mai scurte petrecute prin alte instituții similare.

„Mărturisesc că eu nu am avut parte de un regim abuziv, dar unii dintre colegii mai mari au trecut prin așa ceva. Cel mai cumplit în toată această lungă perioadă, care mi-a afectat stabilitatea sufletească, a fost sin­gură­tatea. Apoi lipsa de afec­țiune. Eu însă m-am echilibrat în credință, prin rugăciune, prin participarea activă la viața Bisericii. Așa mi-am găsit pacea. Lucrul acesta se întâmpla prin clasa a VII-a. Într-un fel eu mă rugam și înainte, cum știam și puteam eu, nefiind cahetizat. Deși țara se eliberase de comunism și ateism, totuși în acei primi ani de democrație lucrurile nu erau foarte clare. Statul nu era atât de deschis spre formarea spirituală a copiilor asistați. Lângă centrul în care trăiam exista însă o biserică unde mergeam la Sfânta Liturghie, unde mă spovedeam și mă împărtășeam. Singurătatea a lăsat ceva urme în viața mea. În copilărie am suferit mai mult din această cauză. Dar, odată cu maturizarea, cu înțele­gerea și dobândirea experienței vieții și cu ancorarea în cele duhovnicești, m-am echilibrat cu ajutorul harului dumnezeiesc. În perioada de adâncă tristețe mi-L închipuiam pe Dumnezeu ca pe un prieten apropiat care îmi înțelegea suferința. Chiar dacă nu-L puteam exprima concret, Îl simțeam lângă mine prin intervențiile pe care le făcea în chip minunat în viața mea. Tot ce aveam nevoie, El îmi împlinea, pentru că întotdeauna puneam înainte bunătatea Lui, conștien­tizând că doar El mă poate ajuta. Am fost și sunt, în mod paradoxal, o fire luptătoare, care a încercat să nu deznădăjduiască, ci, dimpotrivă, să-și depășească permanent condiția, cu credință și speranță că știa El, Dumnezeu, de ce trebuia să ajung eu unde am ajuns și să trec prin ce am trecut. De aceea nu «L-am tras» pe Dumnezeu de urechi niciodată! Nu L-am pus deoparte și nici nu L-am întrebat: De ce m-ai pedepsit? De ce m-ai lăsat în singurătatea orfelinatului? De ce nu mi-ai dat și mie o familie? Da, a fost greu, dar tăcerea sufe­rinței m-a maturizat și m-a ajutat mult să dezvolt intuiții, să evit pericole, așezându-mă într-un fel în cele firești ale existenței”, ne mai spune Marius.

A trăi plenar Crăciunul

Inevitabil, discuția a ajuns și la sărbătoarea Crăciunului. Clipa astrală care bucură de milenii umanitatea creștină. „În cămin aveam și noi parte de multe atenții, cadouri, dulciuri și chiar îmbrățișări. Oamenii care veneau încercau să ne alunge tristețile și să suplinească într-un fel lipsa de afecțiune. Toate acestea reprezentau însă doar câteva momente, după care ne cufundam și mai adânc în singurătate. După ce ne vizitau, ei plecau la familiile lor și noi rămâneam doar cu dulciurile și cu lacrimile... Fără mama și fără tata. Adică fără cei de care aveam cu adevărat cea mai acută nevoie. Simțeam totuși un fel de fericire, pentru că realizam că se gândește și la noi cineva. Că uităm câteva ore de singurătate. De sentimentul că suntem copiii nimănui, orfani și neegali cu cei de dincolo de pereții centrului de plasament. După aceea ne închideam iarăși în noi trăind în egoismul, în tăcerea noastră. La vremea aceea, în casa de copii nu se cultiva sentimentul de frățietate și de prietenie. Nu cunoșteam și nu înțelegeam acest sentiment. Întotdeauna ni se vorbea despre «noi» și despre «cei din afară», ca despre două entități total diferite. Trăiam un traumatizant amestec de egoim și solitudine. Din acest motiv astăzi mai țin legătura cu doar câțiva dintre foștii colegi. Atunci, acolo, viețuiam în rutina fiecărei zile: masa de dimineață, programul, celelalte mese, rămânând la fel de lipsiți de duhul familiei, de căldura pe care doar părinții o transmit copiilor. Eu am încercat să înțeleg și să depășesc această stare, cu ajutorul lui Dumnezeu. Acum, pentru mine, Crăciunul este o retrăire a Nașterii Mântuitorului în momentul euharistic. Este o stare de împlinire a celor care au făcut fapte bune. O conștien­tizare a celui mai prețios dar pe care ni L-a făcut nouă Dumnezeu: venirea Domnului Iisus Hristos prin Fecioara Maria, pentru salvarea noastră din păcat și din moarte. Crăciunul devine plenar atunci când îl trăim zi de zi, când bucuria de a dărui ajută celor care au nevoie de noi. Iar neîmplinirea vine atunci când nu ne pregătim pentru a primi Crăciunul prin fapte bune, prin post, spovedanie și cuminecare. Și aceasta este o stare de suferință. Sunt semeni de-ai noștri care din păcate nu știu să se bucure de Crăciun. Și nici măcar de fiecare zi, de viață, în general. Și această suferință, pentru că este într-adevăr o suferință, cred eu, este mai rea decât tristețea sau singurătatea copilului din orfelinat. Este o neîmplinire. De aceea îmi propun ca fiul meu să nu trăiască în nefericire Crăciunul. Și-mi doresc să-l învăț să nu fie egoist. Să se împărtășească întotdeauna din acest eveniment, pentru a se bucura deplin. Pentru că fericirea o trăim doar dacă ne-o dorim și o pregustăm prin nevoință și dăruire, două atribute care nu se exclud. Cu cât ne nevoim mai mult, cu atât bucuria este mai mare. Cu cât nu ne înfrânăm de la rele, cu atât mai mult nu putem trăi sentimentul plinătății bucuriei Crăciunului. Și nici nu știm a dărui, pentru că a oferi iubire înseamnă a ieși din propria noastră existență egoistă și a ne împlini ca oameni prin fericirea aproapelui”, ne mai mărturisește Marius Keller.

Asociația „hristoforilor”

În anul 2015, Marius Keller a înființat Asociația pentru copii și bătrâni „Sfântul Hristofor”, o împlinire proniatoare, o chemare la bine a lui Dumnezeu. Inițial a vrut să o dedice doar copiilor. Dar pentru că Sfântul Hristofor purta în spatele lui milostiv atât copii, cât și bătrâni, trecându-i de pe un mal al unei ape pe altul, și era ocrotitor și al văduvelor, a hotărât să o dedice și celor în vârstă. O categorie sensibilă, delicată, care necesită o atenție sporită din partea semenilor, mai ales când rămân fără sprijinul copiilor ori al rudelor. Ei au nevoie de vizite, de un cuvânt bun, măcar de sărbători. De aceea nu trebuie aban­donați prin aziluri.

Pentru Marius, asociația a fost ca o nevoie de împlinire. Ca o umplere a unui gol. A simțit că îi face bine fapta bună, că îl vindecă, îl liniștește, îi „bandajează” rănile provocate de singurătate, de lipsuri și de nesi­guranța pe care i-o „livrau” trecutul, contextul naș­terii sale, orfelinatul. A trebuit să tragă din greu, să se autoajute, prin perse­verență, voință, rugăciune, ancorare în viața Bisericii, ca să-și poată depăși statutul.

Începutul asociației a fost dificil, dar a adus roade bogate. Înființarea ei nu s-a făcut peste noapte și nu a fost exclusiv ideea lui. „Pur și simplu Dumnezeu, prin oameni, mi-a arătat calea. Eu doream să fac doar fapte bune, pe cont propriu sau cu colegii de la facultate”, ne mărturisește Marius. Asociația a luat ființă în urma mai multor acțiuni social-filantropice și cultural-religioase pe care le desfășura în centrele de plasament din Râmnicu Vâlcea. Cu timpul, activitatea ei s-a extins și în alte zone. A început colaborările permanente cu Biserica Ortodoxă Română, cu unele direcții generale de asistență socială și protecția copilului din ­Capitală și din țară, cu centre pentru copii și seniori din Bucu­rești, cu parohii, fundații umanitare, cu Agenția pentru Plăți și Inspecția Socială a Municipiului București, Centrul European ­Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, colegii naționale și cu alte fundații, aso­ciații studen­țești, Corul Meloritm, Liga Femeilor Creștin-Ortodoxe din Arhiepiscopia Râmnicului și cu multe, multe alte instituții. Scopul? Realizarea unor proiecte comune, cu caracter social, spiritual, educativ și cultural pentru copii, tineri și bătrâni institu­ționalizați, dar și pentru alte categorii de persoane defavorizate. În toate aceste implicări, aso­ciația a fost sprijinită de sponsori impor­tanți, parteneri media din Biserică și din afara ei etc.

„Obiectivul principal al acti­vităților noastre îl reprezintă crearea unor medii de socializare, o mai bună integrare socială, acces către servicii și piața muncii pentru tinerii postinsti­tuționa­lizați, desfășurarea unor activi­tăți recreative și spirituale pentru aceste categorii de persoane. Motivația puternică a asociației vine din dorința «hristoforilor» de a ajuta necondiționat și de a purta de grijă celor care se află în diverse suferințe și lipsuri: orfanii instituționalizați, cei din familii, văduvele și bătrânii singuri și neputincioși, familiile nevoiașe. Tot ceea ce facem este un răspuns firesc la «chemarea la bine» făcută de Dumnezeu. Pentru noi, ajutorul oferit celor nevoiași reprezintă actul de adâncă iubire al aproapelui. Prin ceea ce facem învățăm să-L purtăm pe Hristos în inimile noastre, prin exercițiul milosteniei de zi cu zi, lucrând astfel «vocația filantropică» la care cu toții suntem chemați, indiferent de vârstă. De șapte ani ne-am asumat această misiune de a fi concret o punte de legătură între Biserică și stat, pentru nevoile reale ale beneficiarilor noștri. În acest sens, de Paști și de Crăciun, și nu numai, organizăm tabere, facem excursii, desfășurăm programul edu­cativ-formativ pentru copii «Educăm prin dăruire», programul «Masa caldă la bunici», în Bucu­rești, fiind sprijiniți de mai multe unități alimentare. Cu fondurile strânse de la donatori achităm costul porțiilor de mâncare, pe care restaurantele le distribuie bătrânilor pe care îi avem în evi­dențe. Până în prezent, aso­ciația a ajutat peste 2.300 de copii, bătrâni și nevoiași pentru care am alocat peste 1,5 miliarde de lei vechi. Ne pregătim să implementăm cât mai curând programul de vizite «Niciodată singuri», care se adresează vârstnicilor care nu mai au capacitatea psiho-motorie de a se gospodări singuri. Cei peste 30 de voluntari ai noștri vor merge la domiciliile lor și-i vor ajuta la cumpărături, la cu­rățenie și la alte treburi gos­podărești. Pentru Crăciunul din anul acesta avem două proiecte sociale în derulare, campania umanitară «Împarte tuturor celor săraci», care se adresează oamenilor nevoiași din București și din județul Ilfov, care constă în dăruirea de pachete cu alimente și alte bunuri, și acțiu­nea «Alături de voi», dedicată copiilor și bătrânilor din insti­tuțiile statului, care constă în împărțirea de pachete cu dulciuri, alimente, produse igienico-sanitare etc.”, îmi mai spune interlocutorul meu.

După întâlnirea cu Marius Keller, m-am descoperit un pic mai bogat și mai înțelept, dobândind și eu parte din bucuria lui. Adică, dragostea de a trăi Crăciunul în fiecare zi. Pentru că „singura persoană oarbă, în mod real, de Crăciun, este cel care nu are Crăciunul în inimă”, cum spunea Helen Adams Keller, o nord-americană, prima persoană cu surdo-cecitate care, ca și Marius, a reușit să-și exceadă condiția, completându-și studiile și devenind o apreciată scriitoare și luptătoare pentru drepturile femeilor.